Summer dream- part 3

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...