Astăzi (acum îmi dau seama că ar cam fi vorba de ieri), am fost în sfârșit la Filarmonică. Ziceam de prea multă vreme că vreau să merg dar ba n-am avut timp, ba nu au mai fost bilete, ba x, ba y. E ușor să amâni o treabă, nu înseamnă că e și sănătos.
Pur și simplu am zis că trebuie ca în iureșul biochimiei, cu toate enzimele și metabolismele, să mai strecor ceva, altfel îmi voi pierde mințile. Și atunci am văzut afișul ce anunța spectacolul de la Filarmonică. Nu sunt foarte familiară cu numele diferitelor arii muzicale, însă numai ideea timpului petrecut într-o sală ascultând muzică mi-a declanșat euforie. Asta vroiam să fac miercuri seara, fără doar și poate!
Așa că, odată cu apropierea orei 19, mi-am strâns frumușel documentația, am pus-o la pachet, și am traversat strada de la BCU la Casa de Cultură a Studenților (sediul Filarmonicii). Acolo m-am întâlnit cu Ileana și cu băieții (Miță, Cătă și Ontz) și ne-am așezat pe ceva scaune din față. Dorința Ilenei. Ușor de îndeplinit de altfel.
Apoi a început ceea ce a fost delectarea timpanelor și inimii mele pentru vreo două ore. O orchestră consistentă, cu viori, violoncele, contrabas, harpe, pian, xilofon, țambal, trianglu, trompete, flaut, oboi, trombon și câte instrumente nu mai cunoșteam pe acolo. Ritmurile muzicii îmi aduceau aminte de muzica din desene animate (aka Tom și Jerry) cu dinamismul specific, suspansul, dulceața copilăriei. Când a intrat pianul în scenă atmosfera s-a schimbat puțin. Altfel se simțeau notele lui. Mai puternice, mai pline de energie, te atrăgeau constant. Când pianistul a cântat și "Somewhere over the rainbow", deja zâmbetul nu mai avea ce urechi să ajungă iar înăuntru aveam propria mea orchestră ce rezona minunat cu cea din fața mea.
Copleșită de muzică, absorbită de ritm, am început să observ oamenii și instrumentele. Nu știu dacă ați încercat odată să vizualizați o sală de spectatori în timpul unui concert. Câte stări diferite, câte expresii, câtă culoare! Vedeai oameni plictisiți, nostalgici, cuprinși de valul muzicii, bucuroși ca niște copii, priviri luminate, ochi adânci, staturi drepte, mulate pe scaun sau încremenite într-o poziție. Aceștia ar fi spectatorii. Muzicanții și ei cu stări diferite și mai expuși privirilor decât spectatorii: o violonistă se uita la iubitul ei din public de parcă numai lui îi cânta, prim-violonistul simțea fiecare coardă vibrând, băieții de la percuție își mișcau tot corpul pe ritm în mod constant, dirijorul era în lumea lui, stând o bună bucată de vreme cu ochii închiși, galopând probabil pe câmpurile aurii ale propriei imaginații.
Când ochii mi s-au mișcat de pe oameni, s-au focalizat pe instrumente. Oare știți câte nuanțe de maro sunt într-o suită de viori sau violoncele? Multe! Diverse, cu lumina ei fiecare, cu strălucire, cu vechime, cu experiență, cu dragoste, cu de toate! M-am uitat fascinată la mișcările fiecărui arcuș (având în vedere că în prim-plan erau viorile și violoncelele privirea mi s-a axat mai mult pe ele), la reflecția diferită la luminilor scenei pe suprafața viorii, a corzilor rupte de atât patos al arcușurilor. La sincronismul mișcărilor și totuși la unicitatea fiecăreia. La povestea unui om cu o vioară, a poveștilor viorii, pe care poate odată le vom auzi.
Atunci mi-am amintit de filmul August Rush. Music is everywhere... all you have to do is listen. Așa încât, și după terminarea spectacolului ascult cu urechile aciuate în jur. Să văd ce mai spune noaptea.
