marți, 12 iunie 2012

Erasmus.2 - educativ

A trecut ceva vreme de la primul post, însă acum, că am terminat cu școala pe aici, pot să exprim ceva mai complet ce a însemnat educație în a mea experiență Erasmus.

Trebuie să menționez că am fost fascinată la început când am aplicat. Știam că sistemul francez e împărțit în șase ani pentru farmacie, primul an e comun pentru farmacie și medicină și apoi se separă. Și că, după ce fac tot ce e general, iau fiecare sistem în parte și îl tratează din punct de vedere al anatomiei, fiziologiei, patologiei, farmacologiei, terapiei și chimia aferentă, toxicologiei, șamd. Apoi m-am gândit că laboratoarele lor sunt ceva mai performante și eficiente pentru că au mai multe fonduri și pentru că sunt mai puțini studenți odată în laborator și profesorii au timp să le explice pe îndelete ce și cum.

Ce s-a adeverit și ce nu, veți vedea după cum urmează...

De sistem știam bine. Noi mergeam acolo când se preda modulul de cardio-vascular, deci am învățat și aprofundat nițel inima și vasele de sânge cu tot ce au ele de la normal și anormal până la patologic. A fost faină abordarea. Veneau profesori ba de la farma, ba medici din clinică specialiști în cardio și ne explicau ce trebuie să știm despre această mare mașinărie, inima și despre conductele din corp, vasele de sânge. Trebuie să recunosc că au fost foarte mulți profesori și majoritatea știau foarte bine despre ce vorbeau și prezentau și fain, deloc plictisitor. Deci o mare bilă albă pentru ideea de a aduce specialiști și oameni care lucrează numai cu asta. Cazurile clinice erau foarte interesante și îți puneau neuronul să înoate prin materia cenușie și să chiar facă sinapse cu frați demult pierduți (dacă vroiai asta, bineînțeles, nu te asculta nimeni nominal).

Ar mai fi bine de știut că aici, în Franța, începând cu anul III, studenții aplică pentru una din specializări: industrie, internat și oficină. Asta înseamnă că scriu o scrisoare de motivație unui îndrumător de secție și, ținându-se cont și de media din anul trecut, sunt acceptați sau nu. Practic, din anul III, există un corp comun de studiu și unul separat, pe specializări. Ceea ce e bine, pentru că cei ce vor să lucreze în industrie vor învăța mai multe despre analitică, dezvoltare de produse noi, norme și legi, cei ce vor să lucreze în farmacie sau să aibă propria farmacie vor urma oficina și se vor axa pe management, farmacologia medicamentului, ceva patologii iar cei ce urmează internat pot să lucreze în spitale, laboratoare și sunt singurii ce pot merge mai departe în ierarhia universitară; aceștia mănâncă pe pâine farmacologie și patologie, biochimie, hematologie, imunologie și așa mai departe.

Există trei tipuri de formare: cursurile, ED-urile (cursuri dirijate, care sunt mult mai interactive) și EI (în care se aplică cunoștințele acumulate pe parcursul semestrului și ocupă ultima săptămână de școală - care s-au dovedit a fi super-utile în fixarea unor cunoștințe absolut necesare). Asta pe lângă laboratoare (TP). Noi am participat la cursuri normale, EI și laboratoare.

Pentru a fi cel mai aproape de ceea ce făceam acasă, am urmat specializarea industrie. Asta a însemnat multă toxicologie și tehnică farmaceutică. Eram cu toții 26. La laboratoare eram împărțiți în două grupe, deci câte 13 și am fost împărțiți în subgrupe de câte 3-4 pentru a lucra la un proiect pe o temă dată. Adică ni se dădea o formă farmaceutică și, pe parcursul a 6 laboratoare de 3-4 ore, trebuia să ne documentăm să aflăm toate informațiile depsre substanța activă și formulare și să ne fixăm pașii ce avea să îi urmăm. Când zic toate informațiile, mă refer inclusiv la cantități și metode de control (pentru necunoscători, asta înseamnă multă cercetare și decizii de luat, adaptate la condițiile de care dispui în laborator). Apoi să facem practic respectiva formă farmaceutică, să facem o prezentare powerpoint pentru ultimul laborator când urma să devenim cu toții participanți la sesiuni de comunicare științifică și să redactăm un articol. Multă treabă, să fim sinceri, dar faină. Singurul moment în care am interacționat cu adevărat cu colegii noștri.

A fost o aventură laboratorul ăla pentru că ai noștri colegi nu erau chiar stresați de faptul că trebuie să le iasă bine produsul. Așa că am lucrat într-o formă sau alta, cu rezultate pe măsură (adică nu strălucite) și în condiții de genul cuve de cuarț sparte la spectofotometru că "tot studenții le-au spart, tot ei să le folosească", cu o dispersie solidă ce trebuia uscată dar nu se prea usca așa că "analizați-o pastă, că e bine și așa", plus un frig în laboratoare (pentru că vrem să avem lumină bună, facem un perete cu multă sticlă și prost izolat termic). Cu toate inconveniențele, a fost interesant și incitant, căci trebuia să te gândești la toate detaliile și să comunici cu bine cu colegii francezi, să știi ce să cauți și ce să-i întrebi pe profesori.

De asemenea, am făcut un stagiu în farmacie și o vizită la situl industrial de la Sanofi Le Trait, unde se fabrică injectabile, despre care voi povesti mai pe larg în ultima parte a trilogiei.
nu, nu am avut grile aici, dar nu le-am dus dorul

După toate acestea, a venit sesiunea, adică examene orale și scrise, învățat și înțeles în franceză și ceva emoții la început. A decurs totul bine, am ajuns la concluzia că putem și aici, și chiar bine, că profesorii îți dau ceva informație, dar ca să înțelegi trebuie să cauți și singur și că 7 examene în 2-3 săptămâni nu e chiar așa rău. Colegii noștri au dat un scris din 3 materii în aceeași zi, apoi au avut un oral din cardiovascular și încă o tură de scris pentru materiile de specialitate- practic 3 mari zile de evaluare. Noi ne-am alăturat lor la cea din urmă parte.

Șiiiii, totul s-a terminat cu un curs de prim-ajutor, de 6 zile, fiecare a câte 3 ore, timp în care am povestit despre managementul situațiilor de risc, masaj cardiac (a se reține ritmul masajului pe melodia Stayin' Alive de la Bee Gees), utilizarea defibrilatorului, respirația asistată, arsuri, hemoragii și nașterile neașteptate (un ultim curs foooarte interesant și cu enorm de multe detalii despre ce și cum să faci dacă te cheamă vecina să o ajuți să nască pentru că nu mai ajunge la spital).

Cam la asta s-au rezumat cele 4 luni și ceva de Erasmus, din punct de vedere al educației. Nu m-am decis dacă mi-ar place să fie la fel și la noi și dacă ar fi fezabil... conexiunea dintre materii pe sisteme mi se pare foarte bună și îți chiar oferă o imagine de ansamblu asupra lucrurilor. Mult mai eficient decât la noi, când primim grămadă, fiecare materie cu bucățica ei. Să nu mai precizez și că a lucra doar 13 oameni în laborator e superb? Ba da, că e relevant și asta chiar recomandabil! Însă iar, e pregătit sistemul nostru pentru așa ceva? Că ar fi minunat!

Da, mai multe laboratoare ar fi fost faine, să vedem cum e pe la ei, însă le făcuseră majoritatea semestrul trecut... dezavantajul a doar unui semestru de Erasmus. Căci pentru o experiență educativă sănătoasă, un an ar fi ideal. Greu de echivalat acasă poate, dar nu imposibil, și cu mult mai multe beneficii. Deci iar, un alt punct de îmbunătățit, odată cu o creștere a provocării pentru student.

Cum vi se pare? Ați vrea așa ceva în universitatea voastră? Ați fost în Erasmus și a fost la fel de diferit?

sâmbătă, 5 mai 2012

Erasmus - social.educativ.profesional

Este o trilogie pe care m-am decis să o scriu având în vedere că am experimentat multe în ulitmele trei luni și pot să rezum una-alta despre experiența Erasmus-Franța-Rouen.

Erasmus.1 - social

E prima parte ce intereseaza un student când pleacă din țară cu Erasmus. Mă duc acolo, îmi fac prieteni, mă distrez, mă plimb, roz și trandafiri. Păi... să zicem că depinde. Și, ca să fim constructivi, să începem cu sfaturi pentru amatori de Erasmus:

1. Atunci când îți alegi o țară în care să mergi (presupunând că ai multiple opțiuni) gândește-te ce ai vrea să descoperi la ea sau ce îți place la ea. Să fie mai dinamică, mai deschisă, mai necunoscută și deosebită, mai rece, mai caldă (aici e vorba de temperaturi), să fie viața mai scumpă/mai ieftină, să ai transport în comun facil, etc.  Ține cont că vei fi cel puțin patru luni departe de tot ceea ce faci în mod normal acasă și nu garantezi că vei reface microuniversul tău acolo. Asta doar ca idee.
2. Presupunând că te-ai decis asupra țării și ai mai multe orașe dintre care să alegi, în primul rând consideră-te norocos. Apoi informează-te puțin despre specificul zonei: cum sunt oamenii, cum e vremea, ce e de vizitat prin apropiere, cum îs condițiile din cămin, ce se întâmplă de obicei în acea perioadă a anului pe acolo. Devine util după primele două săptămâni de entuziasm.
3.  Fiind atât de decis(ă), urmează să te gândești cum vrei să stai: în cămin de la universitate, în chirie prin oraș cu alți străini? Tot aici intră și: merg singur sau nu? Vom vedea în curând de ce.
4. Pentru că în fond e un schimb inter-universitar, asigură-te că materiile corespund. Sau că ai un orar rezonabil, care să nu te obosească, dar nici să nu îți lase mai multe zile libere decât ocupate. Iar, vom vedea în curând de ce.
5. Într-o ultimă idee, dar nu mai puțin importantă, este cum sunt eu și de ce merg în Erasmus? Ce așteptări am de la mine și de la universitate/ viața studențească de acolo? Îmi place să stau singur, cu gașca, să am un prieten aproape, să ies des în oraș, să călătoresc mult, etc.? Vei vedea că e destul de util să îți faci măcar o schiță în minte pentru a semna propriu-zis contractul și a pleca. Asta dacă, bineînțeles, nu te decizi dintr-o dată că hai să vad cum e, orice ar fi (cu avantajele și dezavantajele aferente)

Și dacă măcar ți-am mișcat un por de pe frunte în încercarea de a te strâmba și a te intreba: ce e cu asta?, hai să îți spun povestea mea, poate vei înțelege de ce îți sugerez să te gândești la decizia ta.

În aprilie 2011 s-a dar mare anunț, mare că se fac înscrieri pentru Erasmus. Suna cel puțin interesant. Alegerile erau Valencia (Spania) și Rouen (Franța). Cu Valencia mai încercasem un an înainte și nu eram chiar convinsă, drept urmare nu am plecat eu. Plus că spaniola nu este o limbă pe care să o știu prea bine și cum aveam destule proiecte pe cap, am zis ca să aleg drumul mai simplu: Franța. Numai bine, învăț mai bine franceza, acolo suntem mai mulți, nu ca în Valencia, unde era doar un loc, totul bine și frumos.

Vorbeam teribil de prost franceza când am avut interviul în limba franceză. Dar am zis că facem să fie bine, învățăm, nu-i bai. Drept urmare, am continuat demersurile Erasmus. Între timp a venit mai, m-am îndrăgostit, a venit și trecut vara cu tot tumultul ei și a revenit toamna: octombrie, anul IV. Eram încă în dubii. Să merg au ba? Doi dintre colegi renunțaseră deja, din varii motive. Părinții mă susțineu, prietenii la fel, nu am făcut prea multe ecuații sau documentare înainte de a-mi depune actele definitiv pentru semestrul doi în Rouen. A trecut toamna, a venit iarna, au trecut sărbătorile și a venit sesiunea și februarie. 3 februarie. Când, din Tîrgu Mureș, un avion Wizz Air ne-a adus, pe mine și pe Tina, în Paris.Apoi în Rouen. Și pe 6 februarie am început practic aventura.

Prima săptămână a fost super amuzantă. Adică ne-am tot învârtit după acte și hârtii, pe la școală, bancă, serviciul de relații internaționale, școlarizare, profesori îndrumători, etc etc. Apoi ne-am prezentat la fiecare profesor în parte, receptând reacțiile fiecăruia: "bun venit", "să îmi spuneți dacă nu înțelegeți", "sper că vorbiți bine franceza, că altfel nu prea aveți șanse", etc. Drăguț. Nou. Interesant. În amfiteatre intram, se uita lumea la noi și...atât. Am zis că no, laaaasă, e doar prima săptămână (nu s-a îmbunătățit considerabil în următoarele două luni, dacă vă întrebați, doar ultimele două-trei săptămâni au fost mai interactive, dar asta e episodul 2).

Am explorat orașul cât am putut. Ni se spusese deja că un oraș drăguț, ceea ce drept este. Tipic Normandiei, cu o ditamai catedrală, cu abații vechi, străduțe mici și mai ales cu relaxarea zilnică a acestui popor minunat. Doamnele în vârstă stau la cafeluță dumincă, lunea nu lucrează băncile că lucrează 6h sâmbăta (lunea de fapt nu sunt deschise prea multe chestii, că...nu știu exact de ce, probabil că se refac după week-end), piața doar joi și duminică, fie ploaie, vânt, soare, ger. Toată lumea la 12-13 închide o oră-două că e pauza de masă, deci mergem în oraș să mâncăm (sau acasă, în funcție de buget).



După ce am străbătut majoritatea străduțelor, fiecare cu farmecul ei, cu buticuri sau ateliere interesante, cu arhitecturi care mai de care, am zis că suntem în Franța, să o vizităm! Organizau cei de la Servus Europa (o asociație ce se ocupă de studenții Erasmus) ceva excursii prin zone interesante din Franța. Noi am prins una. La Paris. În care la final ne-au lăsat acolo, că nu am ajuns la timp înapoi (vezi Paris aux chapeaux). Celalte le-am ratat din varii motive: eram plecate în weekendul desfășurării sau nu am prins loc (asta s-ar rezuma la două excursii: Etretat și Mont Saint Michel. Pe ultima chiar o regret, dar după 15 min era deja plin, așa că data viitoare). Asta nu înseamnă că nu ne-am făcut noi viața mai bună mergând pe ici-colo. În mare în zona Normandiei, că este extrem de scump transportul în comun. De asta vă ziceam de faptul că ar trebui să vă interesați de prețuri la transport în comun. pe 80-90km platești 10 euro sau mai mult. Ai perioade albastre și albe, adică tarife diferite, în fucție de ore. Dacă ai sub 25 de ani ai ceva reducere, însă merită să dai 50 euro pe o carte 12-25 care îți oferă 50% reducere la toate trenurile din perioada albastră (în cea albă 25%).

Francezii au multe zile de sărbătoare în care transportul în public funcționează mai puțin sau deloc, în care nu se lucrează, deci magazine închise, în care toată zona e moartă. Că e 1 mai, zilele de încheiere a fiecărui război mondial, Paști, alte zile care numai ei știu ce semnificație au. Multe. Așa că trebuie să fii foarte atent la asta. Să îți plănuiești ce vrei să faci.

Cazarea este o alta distracție. Erasmușii sunt cazați aici în camere de o persoană, de la mici la foarte mici (ale noastre au 8,ceva metri pătrați, cu baia inclusă (duș, toaletă, chiuvetă). Concluzia e că ai pat, birou și trei uși: spre balcon, afară sau baie. punct. Nu încerca să faci party decât daca vrei sa dansezi pe toată mobila de care dispui însă se practică petreceri în bucătării, așa că nu e chiar groaznic. Asta până când vine agentul de noapte să ne explice că nu avem voie să facem de astea, că îi deranjăm pe ceilalți.

Dacă vrei în schimb să ieși în oraș, să te astepți să dai 3 euro pe 0.25l de bere proastă, 5 pe 0.5 l iar de bere bună... discutabilă situația. Dacă vrei să avansezi în gradul alcoolului, sper ca portofelul/cardul ți-e prieten bun. Sau că nu ieși prea des. Multe baruri se închid pe la 2, iar ultimul autobuz îl ai la 1.30 (cu excepția vinerei și sâmbetei, când ți se permite dezmățul până la 3.30). Taxiurile sunt fantome și se întâlnesc mai des ziua decât noaptea (la prețurile de rigoare, bineînțeles).

Ca Erasmus reușești să îți faci prieteni, în funcțile de capacitățle tale sociale, afinitate pentru oameni, simpatii și antipatii, etc. Am chiar observat că nordicii și esticii sunt mult mai prietenoși: Turcia, Lituania, Austria, Germania, Finlanda. Spaniolii și italienii sunt un grup aparte, ei cu ei (sau dacă le vorbești limba, ești binevenit și tu!). Iar francezii cu străinii sunt drăguți dar atât, se apropie greu de om. Cel puțin aștia din nord. Însă cum ziceam, afinități și simpatii. Fiecare își va găsi prieteni cu care să aibă activități, un stil de a fi, muzică, stil de viată în comun. Important e să vrei, pentru că poți să te simți bine (noi am dat un mail la toți Erasmușii după prima săptămână, că ni se părea că nu se întâmplă nimic!...după, s-a întâmplat)

Dacă ești un fan al dulciurilor, ai venit unde trebuie, căci francezii sunt niște patiseri excepționali. Câte idei de tarte, prăjiturele, eclere, torturi au... miam!! Pot să afirm, cu fericire, că multe am încercat și multe mai sunt de încercat în acest domeniu. Bineînțeles că nu putem uita baghetele. Care da, sunt bune. În general brutăriile și patiseriile sunt afaceri mici, de familie, și se vede asta. Le împachetează drăguț, ornează drăguț, servesc drăgut. O plăcere sublimă, orice moment de interacțiune cu această ramură gastronomică.

  

Ar mai fi poate multe de spus și povestit. Când îmi aduc aminte, oi mai scrie. Vor urma zilele următoare secțiunile educație și profesie, așa că fiți pe fază!



A bientot! (sau mai pe românește: pe curând!)



PS: astăzi am pus în libertate colega mea de cameră, Primula. A fost o prietenă de nădejde, o oază de natură în cameră, dar acum e cu surorile ei din pădure. Îi doresc numai bine!



miercuri, 29 februarie 2012

Mărtișorul...sau ce îți dai seama că lipsește când nu ești acasă



1 martie va fi în câteva ore. De fiecare dată merg cu drag să cumpăr mărțișoare și ghiocei pentru persoanele dragi . Doar vine primăvara, nu putem să o ignorăm! Niciodată nu chiar m-am gândit că nu voi fi în România de 1 martie să mă minunez de originalitate și de kitsch, să mă bucur de fiecare mărțisor și să miros forfoteala de pe străzi care îmi dă o tonă de energie.

Iaca acum nu sunt în România. Așa că, dacă nu mă pot bucura de sforicica mea roșu cu alb pe care să o port toată luna la mână ca apoi să o leg într-un copac înflorit, atunci măcar pot să amintesc legendele mărțișorului. Sunt așa frumoase, și nu m-am mai gândit la ele din copilărie!

Sunt câteva motive centrale în jurul cărora se învârt legendele, după cum sursa oficială, Internetul, îmi șoptește în casca boxei de laptop:


1. Baba Dochia: se zvonește că babei Dochia nu-i plăcea de nora ei, soția lui Dragobete. Și ca să îi facă zilele grele, a trimis-o la râu cu un ghem de lână neagră să îl spele până ce se face alb. Fata, vrând să o îmbuneze pe soacră-sa, a mers la râu și a spălat la ghem până ce i-au sângerat mâinile, căci aprig de rece mai era apa! Cu cât îi sângerau mai tare, cu atât mai neagră era lâna. Văzând acestea, a început să plângă și atunci i-a venit în ajutor Iisus (se spune și că un zeu, al primăverii, i-a venit în ajutor fetei, pesemne datorită credinței dacilor în zei) și i-a dăruit o floare roșie pe care i-a spus să o pună în apă și se va albi lâna (varianta zeului era să o pună în păr). Fata a ascultat și întocmai așa a fost: lâna era albă ca zăpada! Când a ajuns acasă, babei Dochiei nu-i venea să creadă. La scurt timp, a plecat pe munte, cu oile, căci începuse să se încălzească. Și cum era ea îmbrăcată cu nouă cojoace, a început să lepede unul câte unul.Când a ajuns sus de tot, deodată a venit gerul și frigul și s-a auzit o voce: "ți-a plăcut să îți chinui nora punând-o să spele un ghem de lână neagră până se face albă? Simte și tu acum ce au simțit mâinile ei!". Și așa s-a transformat baba Dochia, împreună cu oile ei în stane de piatră, de-atâta frig (ce pot fi observate și în zilele noaste în Ceahlău, cum cobori pe traseul Jgheabul Armenilor). Astfel, în memoria colectivă a rămas roșul ca simbol al femeii și alb ca semn al inteligenței bărbatului/ al purității și credinței fetei și roșul florii care a ajutat-o/ lupta primăvara- iarnă sau bine/rău)
Tot Baba Dochia se zice că la venirea primăverii torcea și a găsit o para(bănuț) pe care a găurit-o și a tras prin gaură(bortă) unul din firele toarse (ce era alb și roșu) și i-a purtat noroc tot anul.

2. Soarele: Soarelui îi plăceau tare mult horele românilor și de aceea lua forma unui bărbat și dansa cu mult drag la horele lor de duminică. Un zmeu, căruia nu îi plăcea deloc lumina, a observat ce făcea Soarele și într-o zi l-a răpit din horă, aruncându-l în beciul castelului său. Tot pământul nu mai avea vlagă... iarba nu mai mustea de sevă, vântul nu mai bătea, copiii nu se mai jucau și nu mai râdeau, toată fericirea era răpită, odată cu Soarele. Atunci, un tânăr curajos a decis sa elibereze soarele de sub stăpânirea zmeului și a pornit înspre castelul zmeului. A parcurs trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. A ajuns la castelul zmeului, s-a bătut trei zile și trei nopți, a fost rănit, dar a reușit să elibereze Soarele. Fericirea a revenit pe pământ, dar tânarul nu a mai apucat primăvara... sângele i s-a scurs în zăpadă pe cand ghioceii abia își scoteau căpșorul de sub zăpada ce se topea sub căldura protectoare a Soarelui, însă murea fericit că a readus fericirea oamenilor. De atunci, în fiecare primăvară, oamenii împletesc două fire: unul alb și celălalt roșu, ce se termină cu doi ciucuri. Îl oferă persoanelor pe care îi iubesc, roșul simbolizând dragostea și sângele tânărului curajos iar albul reprezintând sănătatea și puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

3. Dacii obișnuiau să ofere la începutul primăverii un banuț de aur/argint/bronz, găurit, prin a cărui gaură treceau un fir impletit, roșu cu alb. Era un simbol al prosperității, al dragostei și al sănătății. Mai târziu, “Mărțișorul” a fost un dar ce și-l trimiteau românii, unul altuia, în ziua de 1 martie. Se constituia dintr-un bănuț de aur spânzurat de un găietan de mătase împletit cu fire albe și roșii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întalnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuțul însemna îmbelșugarea, firele albe și roșii ale găietanului simbolizau fața albă precum crinul și rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.


Numele popular al lunii martie este Mărțișor (lat -Martius). La romani, 1 martie era sărbătoarea Matronalia, prima zi din an. Era ziua serbărilor pentru zeul Marte, zeu al primăverii, al naturii, agriculturii, ocrotitor al câmpului și turmelor. Tracii îl serbau pe zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă și de vegetație. Acestui zeu îi erau închinate sărbătorile primaverii, ale florilor și fecundității naturii. Tradiția spune că mărțișorul se poartă până în momentul în care înfloresc trandafirii sau vișinii (pe mine m-a învățat bunica că pe 31 martie îl leg de un pom fructifer înflorit pentru a avea spor tot anul). Mărtișorul se poartă atât cât durează zilele Babelor sau până la Florii, când se scoate și se agață de crengile unui copac. Se crede că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc. Dacă mărțișorul era aruncat după o pasăre,  se credea că purtătorul va fi ușor precum pasărea.


În Dobrogea mărțișorul se purta până la venirea berzelor, apoi era aruncat spre înaltul cerului ca norocul să fie “mare și înaripat”. 
În satele Transilvaniei, mărțișorul roșu-alb din lână se agăța la porți, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile oilor, la torțile găleților, pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor malefice, pentru invocarea vieții, a puterii regeneratoare care se credea că ar fi stimulată prin însăși “culoarea vieții”.
Prima zi a lui Martie se numea în calendarul tradițional al satelor carpatine și Drogobete, când fetele se spălau “cu apă de omăt” ca să fie “curate, frumoase, albe ca neaua”.
Bihorenii credeau că însăși apa de ploaie adunată de 1 Martie sau din “zilele babelor” te face frumos și sănătos, iar în Banat datina spune ca fetele să adune stropii de apă sau nea de pe frunzele fragilor din pădure, să se spele pe obrăjori rostind descântecul de dragoste al drogobetelui: “Floare de fragă/ Din luna lui Mart/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.



Tot scriind aceste legende, parcă simt mai tare primăvara. Nu se va încălzi brusc și va înflori Europa odată cu ziua de azi (că s-a făcut azi de când m-am apucat să scriu) însă sulfetul meu da. Iubesc toate anotimpurile, așa că ieri mi-am luat rămas-bun de la o iarnă ce a fost mai lungă decât în ceilalți trei ani și acum îmbrățisez cu drag primăvara! Cu Soare, baba Dochia, Dumnezeu, traci, daci, romani, bănuți, berze, roze și mai ales cu roșu și alb. Și cred că deja știu care e "baba" mea (știți tradiția conform căreia îți alegi o zi între 1-9 martie și așa cum va fi ziua respectivă, așa îți va fi tot anul? - încercați! să știți că ziua de babă nu se spune, ca să aibă efect! )

Voi ce faceți cu mărțișoarele pe care le primiți? Ce semnifică pentru voi?

O primăvară frumoasă, dragii mei!





sâmbătă, 18 februarie 2012

Paris aux chapeaux

 
Deja sunt de două săptămâni în Franța și mă gândeam că ar fi cazul să reactualizez zona cu ceea ce va fi aventura Erasmus. Săptămâna trecută, Servus Europa, organizația ce se ocupă de studenții străini veniți în Rouen, a pseudoorganizat o excursie la Paris. Spun pseudoorganizat pentru că tot ce au făcut a fost să ne strângă într-un autobuz și să ne transporte.

Așadar, ne-am întâlnit (a se citi Tina și cu mine) cu lumea pe la 9 dimineața, după ce era cât pe ce să pierdem autobuzul că stăteam în alt loc (ceea ce va deveni ulterior laitmotivul zilei) decât în cel în care ne aștepta lumea. Totul e bine până la urmă, ne îmbarcăm, se aude multă spaniolă, ceea ce era de așteptat, și stăm lejer pe scaunele noastre, cu centuri de siguranță puse, până la Paris. 

Ajunși acolo, debarcăm și ni se spune foarte șarmant să revenim la ora 16 (era ora 11, deci aveam 5 ore de explorare). Distracție plăcută! Puțin surprinse că nu au organizat un tur propriu-zis sau că nu ne-au dat ceva hint-uri, ne grupăm cu Kelsie(SUA) și Justina (Lituania) și plecăm noi, cele patru mușchetare, spre Turnul Eiffel.

Nu aveam multă vreme, așa că am considerat că am putea vedea Turnul, zona Montmatre și centrul Georges Pompidou. Ajunse în apropierea primei locații, suntem martore la un moment de candoare al unui cuplu englez: se țineau de mână și vroiau să sară un lanț situat la vreo 15-20 cm distanță de sol. Încercare eșuată, finalizată cu o cădere artistică în nas a amândurora, cu șocul nostru și cu zâmbetele lor ulterioare de "we were just fooling around!". Menționez că nici un fir de nisip nu a suferit acțiunea brutală a interacțiunii cu sânge uman, așa încât întâmplarea a fost doar...prafuită!



Cu mici zâmbete, ajungem la Turnul Eiffel, remarcăm grandoarea, facem ceva poze, auzim cerșetori români, zâmbim amar, ne luăm un minut să admirăm zona și...



 
 

 pornim în căutarea unei stații de metrou. Ne chinuim noi cu aparatele să ne luăm un bilet ce ne asigura liber pe o zi și "abuzăm" de bunătatea celor de la informații pentru două hărți ale transportului public și pornim spre Montmatre.



 

Am ajuns în celebra zonă boemă, plină de artiști dornici să-ți facă portretul sau să-și vândă lucrările și ne-am îndreptat spre biserica Sacre Coeur. Frumoasă priveliște(e un punct de belvedere al orașului) și un și mai frumos soundtrack: 



 
un artist ambulant ce a început să cânte muzică internațională arhicunoscută și lăsa publicul la refren. Soarele ne încălzea bine (uitasem să menționez ca erau - ceva grade, deci destul de friguț pentru promenadă), el cânta what a beautiful world! și nimic nu ar fi contestat asta. M-a luat un super-val de energie pozitivă și am început să sar decât să merg. Era mai în ton cu energia mea și cu soarele cu dinți.



Am coborât dealul, trecând pe lângă ceva căsuțe ce le văzusem și în aprilie (Maison Rose și Le lapin agile) care își păstrau farmecul...doar temperatura și compania se schimbaseră. Ne-am oprit la ceva cald și la dezghețarea mâinilor într-o cafenea și apoi din nou la plimbare! Doar nu era vreme de pierdut.
...în februarie
...în aprilie











A urmat zona Georges Pompidou unde ne-am oprit la magazinașele ce aveau niște vederi extraodinare! Nu m-am putut abține să nu iau o vedere cu "Sărutul" lui Klimt...era prea frumoasă. Ne-am decis că putem merge pe jos spre zona Place de la Concorde, de unde pornisem și de unde trebuia să luăm autobuzul. 






Așa că numai bine am trecut și pe lângă Luvru, făcându-ne poze cu macarones, prăjiturele tradițional-franceze, am traversat Jardin des Tuilleries și ne îndreptam spre autobuz. Deja eram în întârziere, așa că am trimis SMS că întârziem. Nițel mers mai alert și am ajuns și noi la destinație!



Doar că vă ziceam că laitmotivul zilei era cel cu pierdutul busului. Evident că al nostru nu mai era acolo. I-am sunat. Ne-au zis ca au plecat. Și că să luam trenul. Pe moment eram toate: aștia chiar ne-au lăsat aici?! Da, chiar ne lăsaseră. Ce să facem? Unde să mergem? Am decis că, dacă tot ne întoarcem cu trenul, să ne mai plimbăm. Așa că ne-am apucat să cântăm Champs Elysees a lui Joe Dassin în timp ce mergeam pe bulevard și să râdem de situația noastră. În fond, era doar aventura mai palpitantă! Le chiar mulțumeam pentru asta!





Am parcurs tot bulevardul până la Arcul de Triumf, ne-am pozat și ne-am îndreptat spre Moulin Rouge. 





Măcar să ne completăm turul. Am ajuns la faimoasa locație [poze și glume] și am pornit în căutarea unei cafenele. Ca dovadă că dacă mergi pe străduțe vei găsi într-adevăr ce e mai frumos într-un oraș, am dat de...





  ...o cafenea mică, dedicată lui Marilyn Monroe, cu muzică franceză și o ambianță tare draguță. Iar un vin fiert a fost doar încununarea acestei zile pline de aventură și râsete.







Am pornit apoi spre Saint-Lazare, să luăm trenul spre Rouen Rive Droit...am ajuns într-o oră juma' și ne-am despărțit cu promisiunea unei revederi cât mai curând. Și cu speranța tacită că nu vom mai avea nevoie de chapeaux - a se citi căciuli, întrucât se poate observa din poze moțul pufos de la fesurile noastre, care au amuzat foarte mult fotografii.

Cine știe încotro ne va purta trenul data viitoare?


A bientot!