Impala's thoughts

Reflexii matinale

2011-11-13T12:36:00.001-08:00

Acest sfârșit de săptămână m-a găsit la Nocrich, la centrul nostrucercetășesc care îmi amintește de vara lui 2010 când am stat aproape o lunăacolo pentru campul național de temerari și stagiul național de pedagogie.

De data asta, a fost întâlnire de programe, pentru stabilirea strategiei peanii următori. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Deși e important căne-am stabilit nevoile și am mai lucrat pe echipe, că sistemele de progres suntmai bine puse la punct și că știm care ne sunt direcțiile, alta a fostexperiența pe care vreau să v-o împărtășesc.

După cum bine zice zicala „după faptă și răsplată”, duminică dimineață amdecis să-l însoțesc pe Adi până în Sibiu pentru a o duce pe Mioara să prindămicrobuzul spre Bacău. Dormisem cu toții puțin și nu e întocmai ok să mergisingur la volan după 3h de somn. Așa că pe la 7, ne-am urcat frumușel în mașinăși am pornit la drum.

Încă de ieri mă fascinaseră Făgărașii, când am făcut o mică plimbare laprânz și se vedeau semeți în depărtarea de vreo 40-50 de km ce ne despărțea.Strălucitori, albi, îndrăzneți. Ca niște cavaleri în armură ce-și expuneaublazonul. Dimineață însă erau acoperiți de o plapumă de nori. Și, pe câtînaintam în drumul nostru spre Sibiu, soarele era mai puternic și îl trezea. Desub plapumă se zăreau raze portocalii strălucitoare. Am rămas surprinși șine-am continuat drumul. Eram fericiți că văzuserăm asta. Un fel de mesaj debună-dimineața de la natură. Însă habar n-aveam ce ne aștepta la întoarcere.

După vreo 30-40 de minute de învârteală prin vechea cetate săseascăHermanstadt, ne-am luat la revedere de la Mioara și am pornit înapoi. Însă abiaacum ce își arăta muntele fața: nu de tot, ca orice om care dimineața mai tragepuțin pătura pe ochi înainte de a se trezi de tot, dar suficient încât să nelase uimiți. Imaginați-vă (înainte de a vă uita la poză) că vezi cum se înalțăun munte, e tăiat de o bandă luminoasă și mai apoi se scufundă în nori. Însăbanda aia de rază oferea un spectacol optic minunat! O parte din raze seproiectau pur și simplu pe Pământ, realizând un fel de perdea de lumină, întimp ce altă parte se refracta într-un unghi ciudat și lumina ceva ce nuvedeam. Pentru moment aveai impresia că Dumnezeu zâmbește. Ca un mic secret aloamenilor care duminica deschid ochii odată cu El și privesc în jur. Ca un felde „îți place ce am făcut, nu?”. Și sincer, da, îmi place. E extraordinar.

Nu m-aș fi așteptat ca o duminică să fie atât de plină de zâmbete. Un boostperfect de energie pentru săptămâna ce va urma.

Oare pe voi ce vă face să zâmbiți?

Revenirea

2011-11-07T15:19:00.000-08:00

De vreme bună nu am mai scris pe blog. Îmi era enorm de dor. Numai că timpul trece și nu are răbdare cu cei alde mine, care vor marea, sarea, pământul și cerul totodată.

Am decis, după ceva cumpănire, să vă spun câte ceva despre săptămâna trecută. Cu experiențele ei, cu lecțiile de viață și cu tot ce a fost mai bun din ea. Poate vă va fi de folos, cumva, cândva.

Săptămâna trecută m-a găsit în București. Pe tot parcursul ei. Am decis să aleg iar ca centru-gazdă pentru Interfarma, Bucureștiul. Din multiple considerente care nu-și au locul aici. Cert este că am avut vreme să descopăr capitala cu străduțele ei boeme, cu un anumit calm pe care nu-l ghicești decât dacă ești tu suficient de calm să îl simți. Ceea ce e imposibil aproape în zarva și nebunia de acolo. Dar se poate... dacă până și eu am reușit înseamnă ca e de-a dreptul realizabil.

Săptămâna a început frumos prin faptul că mi s-a indicat un drum frumos spre școală: din Victoriei (unde stăteam) pâna la Universitate, pe unde se află și Facultatea de Farmacie. Ce am găsit pe acolo? Multe clădiri vechi și, alături de ele, câte ceva despre locatari sau proprietari: un balcon înflorat și vesel, ce îmi amintea de subrubiile Madridului, pictură neomodernistă pe pereții unei cafenele, vechi firme care erau pe cât de sugestive, cu atât mai mult pline de încărcătura timpului (redacția Urzica înconjurată de mușcate, un ruginit Moulin Rouge românesc, afișe hipnotizante de te miri când). Probabil unii din voi veți spune: ce a văzut și asta prin aceste locuri? Se prea poate să le considerați mărunțișuri însă m-au făcut să zâmbesc, într-un oraș în care nu credeam că îmi va arăta vreodată farmecul lui.

Apoi, printre fire de cursuri și laboratoare, am mers cu Emi să împartă mâncare la bătrânei. Sau mai pe scurt: proiectul Masa pe roți al Serviciului de Ajutor Maltez în România. Adică 12 bătrânei singuri primesc zilnic (luni-vineri) câte o masă caldă. Ce e mai interesant sunt poveștile lor de viață. Căci nu sunt oameni care au așteptat bătrânețea cu mâinile la spate și cu gura căscată, doar-doar o mai cădea vreo pară. Nu. Sunt oameni care au muncit din greu. Doar că pe ici, pe colo, soarta nu le-a fost la fel de surâzătoare precum erau ei povestind-o.

Domnul Damaschin este specialist în IT. nu ai spune când ajungi într-o cameră în care există un televizor cu ecram mare, un pat, un birou și ceva dulăpior unde sunt lucrurile organizate sistematic: cearșafuri curate, salatini, hârtie igienică, tutun, aparatură. Dl Damaschin nu mai are piciorul drept în urma unei amputări...asta pe lângă diabet, psoriazis și peste 70 de ani. Totuși, stând cu el de vprbă, găsești un bărbat manierat, cu o gândire lucidă, care încă mai repară aparatură, programează și se ține la curent cu noutățile tehnologice, care știm cu toții că nu sunt puține. Pe deasupra, poți observa că este un om ordonat. Deși nu a mai ieșit de 5 ani din casă, căci nu poate să se deplaseze singur, e un om plin de viață, ce încearcă să își condimenteze viața zi de zi. Asta ca sa nu mai ziceți că vai, dragă Doamne, mă trezesc dimineața cu fața la cearșaf și am o zi proastă. El se trezește în fiecare dimineață și își face ziua bună. Că, după cum bine zicea un prieten, boala e o chestie trecătoare prin viață... tu ești cel care îți conturează atitudinea cum crede de cuviință.

Doamna Constantinescu este următoarea beneficiară care mi-a atras atenția. Bolnavă de toate afecțiunile pe care le-ar cunoaște articulațiile la orice nivel, întotdeauna are pentru tine un măr. "E de-al notru, românesc, maică". A fost asistentă la secția de TBC-iști. A luat și ea TBC. Nu a avut școală, dar școala vieții a făcut-o mai bună decât orice asistent cu școală. Învăța repede ce avea de învățat. Însă e clar că avea în gene calitatea de a fi om cu toți oamenii. Ceea ce nu se învață nicăieri. Odată ajunsă la o secție, nimeni nu vroia să o lase să plece. Pacienții o iubeau, colegii o respectau. A venit pe lume copilul și comunismul peste. Asta de parcă nu i-ar fi fost îndeajuns bombardamentele din '44. Dar a rezistat. A lucrat, neșcolită dar cu calitatea supremă de a fi om, toată viața. Acum nepoții o iubesc așa de mult, că nici nu mai trec pe la ea... și dacă a fost să cunoască un om bun cu care să își unească soarta, Dumnezeu l-a luat la el. Din categoria Dumnezeu îi ia lângă el pe cei buni. Dar ea a rămas pe poziții...întotdeauna om pentru oameni

și mai puțin oameni.

Și am ajuns la doamna Ursulescu. Se semnează Urs. Ceea ce e amuzant, căci e o fărâmă de omuleț. S-a născut cu o malformație la degetele mâinii și îi cam lipsesc falangele... pe deasupra, piciorul stâng de la genunchi în jos nu mai există. e proteză... parcă de la un accident, nu că ar conta enorm. Doamna Urs are 4 clase. Dar a învățat singură 3 limbi: engleza, franceza și germana. Și a ajuns să predea germana la clasele primare. Apartamentul ei e modest. Și tot timpul e ușa deschisă, doar-doar îi va trece lumea pragul. Are o colecție impresionantă de reviste Science et Vie. Din '60-'70. De la un unchi de al ei. Le-a citit, evident, în franceză. Și ce e și mai culmea, încă citește. Tot ce apucă. Poezie, beletristică, teatru. Cât o mai țin ochii... Pentru mine a fost un exemplu de perseverență și ambiție... degeaba mă tot plâng că, vai, cum o să mă descurc în Erasmus?... totul depinde în fond de mine.

Ultimul de pe parcurs, dar nu cel din urmă, e dl Vornicu. Cercetaș din '33. profesor universitar și preuniversitare de matematici. artist. om de cultură. poliglot. Și lista poate continua. Are o tolbă de povești trăite, de ar umple discuri întregi și tot nu ai termina de înregistrat. Cum l-a cunoscut pe Baden-Powell, pe regele Mihai, cum a fost copilăria lui, ce a învățat la cercetași, ce oameni a ajutat, ce actori a avut prieteni. Dumnezeule, ai sta acolo mult și bine, și nu te-ai plicitisi. Lui îi încălzim mâncarea. Și stăm să o mănânce. Altfel, o da altora. Care îi calcă pragul și nu o duc cu mult mai bine decât el. Sau vecini pe care îi știe în nevoie. Dar e normal pentru el: asta a făcut toată viața. A făcut puțin bine în fiecare zi, ceea ce acum nouă ni se pare mai greu.

Ei au fost lecțiile mele... 4 povești, 4 destine, 4 învățăminte. Nimic nu e greu, dacă vrei, nimic nu e imposibil, dacă acționezi în direcția în care trebuie. Renunțarea nu există decât pentru cei care sunt prea slabi sau prea demotivați iar pentru toți oamenii tu trebuie să fii om. Întotdeauna.

Ar mai fi ceva lecții învățate... dar vor fi subiectul unui alt post.

Pe curând, într-o altă zi sau noapte cu inspirație. Până atunci, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă ea. Dacă vi se pare că nu vi se oferă mare lucru, deschideți ochii...

A voastră,

Laura

Culorile vioarei

2011-02-04T14:15:00.000-08:00

Astăzi (acum îmi dau seama că ar cam fi vorba de ieri), am fost în sfârșit la Filarmonică. Ziceam de prea multă vreme că vreau să merg dar ba n-am avut timp, ba nu au mai fost bilete, ba x, ba y. E ușor să amâni o treabă, nu înseamnă că e și sănătos.

Pur și simplu am zis că trebuie ca în iureșul biochimiei, cu toate enzimele și metabolismele, să mai strecor ceva, altfel îmi voi pierde mințile. Și atunci am văzut afișul ce anunța spectacolul de la Filarmonică. Nu sunt foarte familiară cu numele diferitelor arii muzicale, însă numai ideea timpului petrecut într-o sală ascultând muzică mi-a declanșat euforie. Asta vroiam să fac miercuri seara, fără doar și poate!

Așa că, odată cu apropierea orei 19, mi-am strâns frumușel documentația, am pus-o la pachet, și am traversat strada de la BCU la Casa de Cultură a Studenților (sediul Filarmonicii). Acolo m-am întâlnit cu Ileana și cu băieții (Miță, Cătă și Ontz) și ne-am așezat pe ceva scaune din față. Dorința Ilenei. Ușor de îndeplinit de altfel.

Apoi a început ceea ce a fost delectarea timpanelor și inimii mele pentru vreo două ore. O orchestră consistentă, cu viori, violoncele, contrabas, harpe, pian, xilofon, țambal, trianglu, trompete, flaut, oboi, trombon și câte instrumente nu mai cunoșteam pe acolo. Ritmurile muzicii îmi aduceau aminte de muzica din desene animate (aka Tom și Jerry) cu dinamismul specific, suspansul, dulceața copilăriei. Când a intrat pianul în scenă atmosfera s-a schimbat puțin. Altfel se simțeau notele lui. Mai puternice, mai pline de energie, te atrăgeau constant. Când pianistul a cântat și "Somewhere over the rainbow", deja zâmbetul nu mai avea ce urechi să ajungă iar înăuntru aveam propria mea orchestră ce rezona minunat cu cea din fața mea.

Copleșită de muzică, absorbită de ritm, am început să observ oamenii și instrumentele. Nu știu dacă ați încercat odată să vizualizați o sală de spectatori în timpul unui concert. Câte stări diferite, câte expresii, câtă culoare! Vedeai oameni plictisiți, nostalgici, cuprinși de valul muzicii, bucuroși ca niște copii, priviri luminate, ochi adânci, staturi drepte, mulate pe scaun sau încremenite într-o poziție. Aceștia ar fi spectatorii. Muzicanții și ei cu stări diferite și mai expuși privirilor decât spectatorii: o violonistă se uita la iubitul ei din public de parcă numai lui îi cânta, prim-violonistul simțea fiecare coardă vibrând, băieții de la percuție își mișcau tot corpul pe ritm în mod constant, dirijorul era în lumea lui, stând o bună bucată de vreme cu ochii închiși, galopând probabil pe câmpurile aurii ale propriei imaginații.

Când ochii mi s-au mișcat de pe oameni, s-au focalizat pe instrumente. Oare știți câte nuanțe de maro sunt într-o suită de viori sau violoncele? Multe! Diverse, cu lumina ei fiecare, cu strălucire, cu vechime, cu experiență, cu dragoste, cu de toate! M-am uitat fascinată la mișcările fiecărui arcuș (având în vedere că în prim-plan erau viorile și violoncelele privirea mi s-a axat mai mult pe ele), la reflecția diferită la luminilor scenei pe suprafața viorii, a corzilor rupte de atât patos al arcușurilor. La sincronismul mișcărilor și totuși la unicitatea fiecăreia. La povestea unui om cu o vioară, a poveștilor viorii, pe care poate odată le vom auzi.

Atunci mi-am amintit de filmul August Rush. Music is everywhere... all you have to do is listen. Așa încât, și după terminarea spectacolului ascult cu urechile aciuate în jur. Să văd ce mai spune noaptea.

Bună dimineața de 26 noiembrie

2010-11-28T12:23:00.000-08:00

26 noiembrie. 4.30 a.m. Sună ceasul pentru a mă trezi. Trebuie să prind trenul pentru a ajunge la Alba Iulia, la Festivalul Național Unitate și Prietenie, ediția 12+1 (http://unitatesiprietenie.ro/up12plus1/). Mă mișc alene, mă spăl pe față, mă îmbrac în silentium pentru a nu trezi colegele de cameră, îmi iau rucsacul meu cu șopârlă(de la Klimm- mi-e dragă tare mascota!) și ies din cameră.

Probabil a zis Mama-Natură că nu mi-ar strica o mică surpriză dimineață, ca să fie sigură că mă trezesc... și cu toată bezm

eticeala mea, am văzut! Întâi unul, apoi încă unul! Nu-mi vine a crede! Cel mic, alb, rece, mult-așteptat, unic... primul fulg de zăpadă! Apoi al doilea, al treilea, apoi un covoraș subțire și alb... PRIMA NINSOARE!

Instant am redevenit copil. De 5 ani. Care sare, prinde fulgi, se învârte... vine iarna! Bulgăreală, oameni de zăpadă, vin fiert cu scorțișoară, colinde, căldură. Deja simt mirosul de portocale, euforia de iarnă, gerul din obraji... Călcam atentă, radiam fericire, zâmbeam cu gura până la urechi. După ce m-am urcat în tren și am dormit vreo două ore, am stat cu ochii mari să admir peisajul... copacii și-au luat mantia de iarnă, casele și-au decorat acoperișurile cu o pătură pufoasă și albă...

Toată ziua am fost un zâmbet... atâta energie mi-a dat acest dar, prima zăpadă, încât nu puteam să văd pe nimeni trist! Acum, când scriu, iar mi se luminează fața și îmi inundă nările un miros rece de zăpadă! Oare mai vine în curând? Eu o aștept... pot să îi pun la geam lapte și prăjiturele dacă are nevoie...

Acasă (sau cu drag despre Pașcani)

2010-11-14T23:20:00.000-08:00

Poate că ar fi trebuit să continui episoadele summer dream, că aș fi avut ce scrie, însă

în noiembrie nu mai ții minte detalii legate de ce s-a întâmplat astă-vară. Și ce nu a fost sc

ris, poate așa a fost să fie, însă a rămas acolo unde trebuie. Că în fond, experiențele

pe care le trăiești nu sunt ca să le scrii pe blog, ci ca să înveți tu din ele și să ți le asumi. Și să rămână în partea de suflet care trebuie.

Așa că am decis să scriu despre a fi acasă. De vreo 7 ani nu stau acasă continuu și perspectiva asupra acestui fapt se schimbă constant. Cu fiecare an care trece. Însă de fiecare dată când revii acasă lucrurile parcă se proiectează undeva în copilărie. Sau cel puțin într-un mediu unde totul e mai cald, chiar dacă oamenii poate nu sunt atât de calzi aici.

Acasă pentru mine e orașul Pașcani. Cu o populație ce odată număra vreo 50.000 de locuitori și care acum mă îndoiesc să mai fi rămas cu mai mu

lt de 20.000 în urma migrării spre țările mai calde, orașul pare destul de mort. Plictisitor chiar. Toți locuitorii pe care îi întrebi despre or

așul lor de baștină îți vor răspunde:"n-ai ce face în Pașcani". Cu ceva noroc, dacă dai peste cineva mai în vârstă, îți va povesti cum era pe vremuri, cu industria înfloritoare de perdele, zahăr, drojdie, preparate din carne și uzina CFR. Acum au mai rămas 20% din ele și undeva pe la 10% din angajații lor. Nu a venit mecanizarea numai cu bune.

Dar eu zic că ai ce face în Pașcani. Asta poate pentru că nu stau tot timpul aici și poate pentru că am avut unde să-mi lărgesc orizonturile și să văd că de fapt nu există niciodată "nu se întâmplă nimic". De fapt, de când sunt eu mică, Pașcaniul este în progres puțin. Nu industrial sau

economic, Doamne ferește! Nu vrem să depășim nivelul de trai al românilor. Și nici să fim politic mai corecți că am călca peste codul bunelor maniere politi

ce de la București.

Mă gândesc din punct de vedere cultural și al

oportunităților pentru tineri și al activităților culturale ce au loc în ultimul an. Palatul Copiilor a fost întotdeauna locul principal de activități extrașcolare: cerc de modelism, chimie, dans, pictură, muzică, karting, era încă de când eram eu copil loc de exprimare a creativității. Nu cred să fi fost copil în Pașcani care să nu fi trecut măcar puțin pe la Palatul Copiilor. Apoi, mai văd o revenire a Casei de Cultură și a Bibliotecii municipale. Teatru, film, expoziții, concerte

, spectacole de dans și muzică din străinătate, cercuri pentru copii la bibliotecă, lansări de cărți și campanii. O activitate culturală intensă sprijinită de niște oameni cu suflet.

Apoi mai sunt cercetașii. Anul trecut, în iulie, lua naștere centrul local de aici. Cu câțiva lideri

entuziaști și vreo 20 de copii. Acum unii din acei lideri au plecat, au venit alții noi și numărul copiilor s-a triplat. Chiar a crescut de patru ori.

Acum sunt în jur de 80 de copii. Au văzut pășcănenii că e o alternativă frumoasă de petrecere a timpului liber, că se dezvoltă frumos copiii și că învață să fie oameni. Oameni frumoși, cum ar spune Dan Puric.

Și încă un punct forte este pub-ul La castani. Spun asta pentru că, atunci când vii acasă, trebuie să ai și un loc drăguț cu muzică bună unde să ieși cu prietenii la o poveste. Pentru gustul meu, e singurul din oraș. Am văzut că s-au mai deschis ceva cluburi și lounge-uri, însă prefer folk-ul și rock-ul ce răsună în

boxele celor de la Castan. Poate că ar trebui să menționez că acolo sunt concerte. De folk, de rock, de jazz, de muzică bună pentru oameni faini. Și este un mod genial de a educa copiii.

Week-ul ăsta au fost Magda Pușkaș și Ioan Onișor. Împreună cu Claudia(Pufi) ,

Răzvan și Simona, oameni din Pașcani, care sunt talentați și merită ascultați. Am fost cu

copiii de la cercetași, cu temerarii. Au auzit muzică ce le-a plăcut, au văzut ce înseamnă o atmosferă care reda într-un fel Cenaclul Flacăra, mai ales că acest concert era in memoriam Adrian Păunescu. Au învățat să strige bis, să cânte odată cu toată lumea, au aflat noi cântece de învățat și s-au simțit bine. Și noi, liderii, cu ei. A fost o senzație bestială.

Ajung acum la ultima parte, unde chiar vorbesc despre acasă. Întotdeauna când îmi iau bilet Cluj Napoca- Pașcani, îmi vine în minte gara de acasă. Și peronul pe care mă așteaptă tata, la orice oră din zi și din noapte aș veni. Și mama care mă așteaptă acasă cu brațele deschise și cu cana de cafea aburind. Apoi, mergând pe tren, îmi vine în minte camera mea. Și zarzărul de la fereastra care până mai ieri își mai păstrase câteva frunze galbene. Să îmi arate că e frumos,

numai că vrea să își pună jacheta de iarnă și să devină Scoarță și Sevă. Îmi vine în nări mirosul camerei încălzite, căci fiind o cameră mică, orice schimbare de temperatură generată de calorifer se simte în fiecare parte a ei. Și îmi amintesc de

serile în care povesteam vrute și nevrute cu frate-meu după ce ni se stingea lumina (adică na, să mergem la somn). Ehe, ce fain era pe-atunci!

Tot timpul când vin acasă sunt mai relaxată. Chiar dacă am cărțile de școală cu mine, un to-do list mare la cercetași, chestii de rezolvat pe aici, acasă rămâne acasă. Adică locul unde stai de povești cu părinții și cu bunica, cu frate-tău (dacă vine el de la Iași), cu prietenii din copilărie, unde pășești pe aleea cu tei din fața blocului și t

e mai joci în frunzele căzute, unde în spate grădina își face culcuș pentru iarnă și crizantemele mai rezistă și strigă ia-ne și pe noi în casă! (chiar acum, vreo câteva îmi fac cu ochiul de pe birou), unde aerul te mângâie blând, unde duminică dimineața se aude vocea părintelui Postolache răsunând de la biserica din apropiere, unde merg semafoarele pe centru, unde... unde... unde...

Aici e acasă. Și tot timpul se întâmplă ceva. Asta dacă și-ar deschide lumea ochii. Măcar puțin, să fie inundați de lumina din jur. Copiii se joacă, adolescenții de îndrăgostesc, bătrânii joacă șah, mingile se bat pe maidan, copacii încă leagănă neastâmpărați, aleile cimitirului încă sunt pășite și lumânările aprinse. Lumea se plimbă pe centru și trenurile opresc în gară. La Castani se ascultă muzică și se bea o bere/vin/ceai/ciocolată caldă/suc. Lumea mănâncă, iubește, se roagă, trăieș

te. Cât de frumos și de fericit, numai Dumnezeu o știe. Ei sigur nu:)

O, și sunt atâția oameni frumoși... doar de-ai deschide ochii...

Diseară, un alt accelerat va pleca în gară cu o Laura care abia așteaptă să își revadă prietenii din Cluj, aleile din Hașdeu, Parcul Central, orașul, oamenii, toamna. Însă o bucată de Laura a rămas aici, pe peronul din gară, în așteptarea unui alt accelerat...

Summer dream- part 3

2010-09-14T11:20:00.001-07:00

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

2010-09-13T00:36:00.000-07:00

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...

Summer time- part 1

2010-08-06T14:49:00.001-07:00

Dupa indelunga, enervanta si extenuanta sesiune a venit si vacanta. VACANTA. VACANTA. VACANTA. Da, poate ca am inceput sa exagerez putin, dar chiar am asteptat-o.

Prima chestie importanta care mi-a marcat vacanta a fost legata de cercetasi: vizita cercetasilor francezi din zona Normandia in Pascani. Cei patru "verzi" au sosit la noi in oras duminica, pe 11 iulie. Asteptarea lor la gara a fost foarte amuzanta caci eram toti (aka exploratorii si cu mine) imbracati in uniforma si cu esarfa si oamenii de pe strada ziceau "uita ba, au venit si la noi americanii!. Ca sa vezi a naibii informare. In contextul in care chiar se fac publice de fiecare data actiunile cercetasilor din Pascani.

Oricum. Trecem peste. I-am cazat la Oana care, ca intotdeauna, a fost la inaltime: o adevarata gazda ce i-a asteptat cu bucate traditionale si toate cele. A doua zi hike in zona manastirilor: Agapia- Agapia Noua- Sihla, cu dormit pe undeva in preajma Sihlei. Cu ploile din ultimele vremuri va dati seama ca aveam parte de un real mud-surfing(sau surfing prin noroi, ca sa sune mai autentic) care daca la inceput a fost amuzat, mai apoi incepea scrasnetul din dinti. Mai ales ca multi nu erau obisnuiti. Am reusit sa gasim un loc fain de campare unde, peste seara, am inaltat catargul cu steagurile celor doua tari acum "surori" si ne-am apucat de cantat la chitara pana tarziu in noapte cand plumbuil se punea pe pleoape.

A doua zi am mai hoinarit putin prin zona, am marsaluit pana la Agapia sa prindem autobuz spre Targu Neamt si am lasat orice urma de cetate sau muzeu de obosit ce era grupul. Asa ca seara am pe trecut-o fiecare pe la casa lui, asteptand ziua de 14 iulie, ziua nationala a Frantei, cand le pregatisem o surpriza oaspetilor nostri.

Si aparent supriza a fost mare... poate prea mare. Pe noi in Romania invatandu-ne ca francezii sunt foarte patrioti, amn organizat o chestie cu tam-tam, cu speechuri, dansuri, parada de costume medievale, cantece cercetasesti, etc. Au ramas saracii: wow, voi serbati asa fain o zi care nu-i a voastra! asta pentru ca, pascaneanul, ca omul care nu se bucura prea des de chestii in orasul mic, stie cum si ce sa faca sa iasa ceva fain.

A mai trecut o seara de povesti si pizza. Dimineata zilei urmatoare insemna plecarea spre Iasi, dar si intalnirea cu temerarii. Evident ca a fost distractie mare si poate si mai evident e ca la gara au fost condusi de vreo 10-12 copiii. Si eu ajunsa inainte sa plece trenul, numai bine cat sa-i pup si sa-mi iau la revedere, cu promisiunea ca vom auzi unii de altii.

Cam atat momentan. Va tin eu la curent cu summet time for Laura. Episodul 2 va fi SNP 2010, apoi Scoutland 2010, apoi Atena si LoA Camp. Asta cand voi veni inapoi acasa. Tot atunci voi imbunatati postarea si cu poze. Urasc sa vad numai text, dar asta e. Nu va dura mult.

Pe curand!
Laura

Sâmbata la operă

2010-05-29T16:06:00.000-07:00

Pentru că mi-era dor de operă și a fost ofertă pt biletele la premiera "Orfeu în infern", am fost la opera ieri. Inițiativa a venit din partea Deliei (președinta OSF) și am îmbrățișat-o cu drag pentru ca mi-era sete de puțină cultură.

A fost plină sala. Și aveau și de ce. Este o operă în două acte, cu o mulțime de personaje care se petrece pe trei planuri: pamânt, Olimp și infern. În centrul atenției sunt un soț și o soție, ambii la fel de infideli, soția ajungând să se încurce cu Pluto (considerat stăpânul Infernului) și acesta o ia cu el în iad. Soțul, fericit că a scăpat de ea, este abordat de Opinia Publică (un pseudonim al corului antic, al judecății așa-zise drepte) și este îndemnat să meargă în infern după ea.

Urmează o scenă din Olimp în care ne sunt înfățișate fel de fel de întâmplări printre care și sosirea lui Jupiter în zorii zilei, venirea lui Pluto pentru a da socoteală pentru femeia ce a răpit-o, Euripide (soția). Momentul acesta al venirii lui Pluto a fost fructificat cu brio de regizor (sau actori) prin inserarea unor replici acide care vizează situația actuală a țării. Gen: îți dau tot! mai puțin 25%! Sau zeițele și nimfele se revoltă iar Jupiter spune: asta e Revoluție? vreți Revoluție? Se aude un DA! Și una din zeițe strigă: luni!

Categoric au fost momente care au constituit un deliciu pentru public! E cruntul adevăr oricât de mult gust dulce-amărui ne-ar lăsa interpretarea artiștilor.

După momentul de răscoală, Orfeu (soțul) a ajuns, la îndemnul Opiniei Publice, în Olimp, pentru a-i cere lui Jupiter să i-o readucă pe Euripide. Jupiter este de acord și dorește să meargă personal în infern să o aducă. Atunci zeitățile vor și ele, așa că tot Olimpul pornește spre infern.

Acolo stă Euripide, "închisă" într-un pian. Ajunge Olimpul acolo, o caută toți cu mic, cu mare și când o găsesc se decid să o salveze prin transformarea lui Jupiter in muscă. Scena, mie personal, mi s-a părut grotească, cu un erotism sec între drăgălașa muscă și Euripide, dornică de ceva nou.

Urmează apoi scene foarte faine, pline de culoare și de dans. Asta mi-a plăcut cel mai mult cred. O dinamică extraodinară, mulți oameni pe scenă, costume care de care mai deosebite, orchestra care a asudat mult, însă a oferit un spectacol foarte fain! S-a încheiat cu un can can care a antrenat publicul (mai întâi cu fluierături, bine că și-au dat seama la timp că nu se află pe stadion) și apoi cu ropote de aplauze. Dacă dansatoarele mi-au smuls aplauzele one way or another, balerinul care a apărut din neant (de fapt, de după cortine) a făcut tot show-ul. Niște piruete, salturi și sărituri cu picioarele întinse perfect la orizontală la 180 grade.

Finalul a găsit sala în picioare, aplaudând actorii care au dat tot ce a fost mai bun din ei și s-a văzut. Lumea a plecat încântată, atât de jocul lor, cât și de micile ironii. În fond, omul trebuie să facă haz de necaz. Păcat că nu mai reușim și altceva...

A fost una din seri în care mi-am mai propus ceva pe viitor. Un proiect, un gâns și nelipsitul: când am să fiu eu mare...

Festivalul Luminii 2010, Cluj Napoca

2010-05-29T11:42:00.000-07:00

Pe 10 martie luasem greaua decizie de a amâna Festivalul Luminii. Nu vroiam să riscăm iar, să fie frig și să se ducă pe apa Someșului șase luni de muncă. Așa ca am zis pas atunci când ni s-a confirmat de la stația meteo că vom avea viscol. Pas până pe 8 mai.

Ziua de 8 mai s-a apropiat și agitația a reînceput: căutam sponsori, voluntari, verificăm numărul de gulguțe (erau înte 15.000-20.000, deci suficiente), facem rost de lumânări, ultimele cumpărături, orarul zilei de 8 mai. Totul până la ultimul detaliu. Ca niște maeștri păpușari care-și proiectează spectacolul până în ultimul moment.

Sâmbătă dimineață, un soare puternic ne-a trezit pe toți și ne-a dat o stare de bună dispoziție. Vremea, cum rar în ultima perioadă se întâmplase, ținea cu noi. La 10 ne-am adunat la sediu, am luat tot și am încărcat în mașini iar la 12 totul era în parc: 15.000 de gulguțe nedesfăcute, televizoare, lumânări, sfoară, bannere, cort, cercetași și mulți trecători curioși. Chiar și proful de analitică Săndulescu cu nepoțica.

Am desfăcut gulguțele, am scris semnele de carte și s-a făcut și ora pregătirii scenei: amplasarea gulguțelor în Parc. Veniseră toți temerarii, explo, seniorii, liderii, voluntarii, chiar și lupișorii! La 19 parcul era gata. Fiecare alee era încadrată de gulguțe, expoziția foto deja avea vizitatori, televizoarele fuseseră amplasate, crinul suspendat finalizat, gulguțele suspendate gata de luminat. La 20 s-a dat startul: toată suflarea cercetășească și voluntarii, dar și trecătorii au aprins gulguțele... în mai puțin de o oră totul era luminat!

M-am oprit la un moment-dat din dute-vino ca să privesc spectacolul, valsul de lumini și umbre al nopții și lumânărilor. Era magnific, magic! Atâta căldură, mister și bucurie! Mi-a umplut pur și simplu inima! Mă simțeam ca un copil și săream peste tot ca un mic ștrumf. Redescopeream frumusețea lucrurilor mărunte și mă bucuram de fiecare secundă care îmi încărca pozitiv bateriile! Știam că peste 70 de oameni au robotit și că alți 2000 se bucură!

Am întâlnit colegi, profesori, prieteni, oameni necunoscuți care admirau parcul și zâmbeau din tot sufletul. Se vedea pe fața lor relaxată și decrispată că ne atinsesem scopul: oamenii ieșiseră din casă ca să vadă acest Festival, au sunat prietenii să vină în parc că "e foarte fain!", chiar s-a blocat rețeaua Orange de nu mai reușeai să dai de nimeni(la anul ne punem ca obiectiv să blocăm toate rețelele :P ).

Ca în fiecare an, jongleriile cu foc au fost principalul punct de atracție și, întucât știam ce se va întâmpla, au existat trei puncte de jonglerii pentru ca lumea să nu blocheze de tot aleea principală. Oricum au făcut-o, dar noi măcar am încercat... Show-ul final a fost incendiar: 12 jongleuri și 3 instrumentiști, care acompaniau jocul cu focul cu o muzică tribală ce mergea de minune, au reușit să țină în priză publicul.

La ora 23, începea să se diminueze fluxul de persoane, să se stingă focul jongleriilor dar nu și cel din inimi. Fusese frumos. Cald și frumos. Lumea plecase acasă foarte entuziasmată și mult mai veselă. Noi nu știam pe ce por să mai scoatem fericirea că ne-a ieșit atât de bine! Într-o oră am eliberat parcul de tot ce a însemnat gulguțe, sub privirile uimite a doi polițiști ce patrulau ("da' voi strângeți la ora asta?"), am înmânat diplomele celor care au fost acolo și am plecat spre Living. Unde, pentru staff, Festivalul Luminii s-a terminat odată cu terminarea nopții...

La 5.30 plecam de acolo. Ne uitam la lumina de afară și la ploaia ce parcă zicea: "gata! v-a ajuns vremea bună! ce, eu nu trebuie să-mi fac de cap?". Am zâmbit, ne-am dus fiecare la casa lui și ne-am odihnit.
Astfel a căzut cortina și stagiunea FL 2010 s-a încheiat. Pe la anul!

Ai fost la Festival? Cum ți s-a părut?

Lecturi à la Cluj ediția 2

2010-04-26T10:57:00.000-07:00

Vă spuneam despre acest proiect în posturile trecute. Dacă data trecută m-am trezit prea târziu ca să pot fi voluntar, acum am primit mail din timp și m-am înscris în echipa rachetă ce avea să îndemne lumea să citească oricât și oriunde.

Drept urmare, vineri după-masă se anunța mare adunare mare în stația de pe Memorandumului. Voluntari care mai de care mai dornici să îndemne clujenii la lectură aveau să se adune la 16.30 acolo. Voluntarul-Laura a ieșit mai devreme de la curs și a decis că ar putea să meargă în Piața Unirii să... citească! (așa, de încălzire). Bineînțeles că, atunci când Voluntarul-Laura a binevoit a se uita la ceas, mai erau 3 minute până la întâlnire! (bine că era aproape că altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat!).

Cu zâmbetul pe buze m-am îndreptat spre stație, cu cartea în mână, ca să cunosc și alți "book lovers" (după cum ne-am gândit și noi că ar fi bine să facem un badge la temerari). Evident că nu mai era nimeni cu carte în mână, și nici un grup mare sau mai știu eu ce care să iasă în evidență. M-am învârtit pe ici-pe colo, m-am întâlnit cu Di și am stat la povești și, când m-am întors -eram cu spatele la stație-, hop! Un grup mărișor, de vreo 20-30 de omuleți stăteau în jurul a două sacoșe mari cu cărți. Pe o parte dintre ei îi văzusem așteptând acolo dar nu îmi trecuse prin cap că acele grupulețe mici așteptau tot ora 16.30.

Mi-am strecurat antenuțele și am reperat o fată creață, cu geacă de piele care aveam să aflum că era Cezara, unul din capetele răutăților. Ne-am împărțit în echipe după un proces complex de selecție (grupați-vă în cinci echipe și veniți să vă luați cărți!). Lumea era venită destul de grupat așa că am găsit un omuleț la fel de "ok, de unde să incep?", ca și mine, și am făcut un grup de 2. Carina și Laura. Bun... apoi, am mai reperat un omuleț cu aceste semnalmente, nume de cod Cosmin și am făcut și noi un grup. Și pentru că nu puteam fi șase echipe, am devenit o echipă de 7 oameni și am urcat în autobuz.

Am preferat să citesc prima tură. Unu, pentru că îmi plăcea cartea (Șapte zile pentru o eternitate, de Marc Levy) și doi, pentru că vroiam să văd reacțiile oamenilor. Apoi, am pornit și eu la treabă și am mai dat cărți, explicând oamenilor de ce facem asta și îndemnandu-i la citit în locuri neconvenționale. Au fost și care au refuzat, și care au primit cu bucurie, și care au ascultat și au zis nu. Din lipsă de timp, în lipsă de chef. Sau cine știe de ce?

Cert este că la 18.30 am terminat, dupa ce am făcut puțin turul Clujului din centru pe 1 mai, apoi în Grigorescu, Zorilor, Mărăști și iar centru.

Concluzia? Câteva ore în care am cunoscut oameni faini, în care am mai povestit despre una-alta, în care am citit (altceva decât școală), în care am împărțit cărți și dacă nu cărți, măcar zâmbete, în care am cunoscut noi rute de autobuz în Cluj. Câteva ore în care am văzut orașul puțin altfel, în care am mai făcut ceva așa încât lumea să fie puțin mai bună decât mai găsit-o.

Și nu în ultimul rând, un nou mod de a-mi petrece timpul liber: îndemnându-i pe oameni să citească mai des.

Abia aștept următoarea ediție. Între timp, mă delectez cu "Invitație la vals", de Mihail Drumeș și sunt în căutare de alte cărți. Sugestii?

Cioclovina

2010-04-23T14:31:00.000-07:00

Încerc să ajung din urmă timpul și să vă zic de experiența Cioclovina. După ce vara trecută mi-a vorbit Gherman despre locație cu tot sufletul ce-l are acolo, m-am decis că as putea să pășesc și eu pe acele meleaguri. Așa că, grație unei ferestre de la cursuri, am putut pleca pe 25.03. Destinația 1: Simeria. Destinația 2: Călan. Destinația 3- "la garaje". Destinația 4: Cioclovina.

După un drum mai încâlcit, dar în care parcă toate se potriveau ca să ajung eu cât mai repede sus, la Cioclo, am urcat agale la lumina lunii dealul si am ajuns la o căsuță îngrijită, cu ditamai grădina și mule construcții anexe. Era casa celor din CL Hunedoara. Cioclovina lor dragă.

Am dat de un grup de americani care jucau Jungle speed (am învățat și eu cam care e treaba) și ne-am distrat copios. Urma ca a doua seară să fie și mai veselă, dar, datorită unor probleme de sănătate, au plecat vineri dimineața. Dar nu a fost bai că a venit Buburuza(a se citi Mihaela) că a avut chef de deconectare de Bucureștiul anost (și cine nu ar avea chef de deconectare?!)

Au urmat două zile complete de hoinăreală îmbinată cu muncă, stat la povești, cântat la chitară, ascultând focul trosnind. Am mai făcut treburi pe lângă casă, am mers și noi pe la Cioclovina cu apă și într-o parte a pădurii plină cu ghiocei. Apoi am văzut zidurile dacice, am aflat poveștile despre comorile de acolo și am privit liniștiți asfițitul. Am învățat o părticică din viața albinelor, am verificat stupii, devenind mici apicultori (a se citi Mihaela și cu mine, căci Gherman era profesorul).

Nu știu cum să descriu în cuvinte starea de beatitudine ce am avut-o acolo... atâta liniște, oameni păstrați mai curați decât "jos", la oraș, plaiuri minunate, soare și ploaie, vânt și căldură. Liniște, nopți cu prieteni dragi, chitara zdrăngănind...

Chiar nu pot. Nu ai cum să cuprinzi în vorbe. Trebuie să vezi. Să simți. Să auzi.

Și să mergi cât mai des.

Abia aștept week-ul următor cu 1 mai să mai urc acolo. Să mă mai încarc pozitiv încă o tură. Ca să nu mai zic de vară în care sigur îmi iau câteva zile numai să stau să studiez flora medicinală din zonă.

Cioclovna, here I come!

Iarna in Rodnei

2010-03-29T12:24:00.000-07:00

Am văzut acum că am nefinalizată o postare de o lună, ceea ce e trist. Mi-am dat seama când m-a întrebat Bogdan, care e în Kander, care mai e treaba pe acasă că e liniște pe blog. Și eram: da măi! Chiar e liniște. Mult prea liniște!

Acum o lună, când vroiam de fapt să scriu "Iarna în Rodnei", am fost într-o tură cu CAR-ul din Cluj în zona pasului Rotunda.

A fost o experiență foarte faină, cu plecare de joi seara, multă zăpadă, 37 de oameni și multe de învățat. De la chestii mai amuzante până la chestii foarte serioase.

Joi seara am ajuns cu greu după o luptă cu nămeții ce nu mai conteneau să crească. Iarna asta a fost plină de zăpadă, ceea ce mi-a adus aminte de copilărie, când erau zăpezile îndeajuns de mari încât să ne urcăm pe baraca din spatele blocului care avea vreo 2m jumate'. Anyway, am ajuns practic la casa la care stăteam, vineri dimineața pe la 00-01. Am instalat corturile, cei care aveam de instalat, am mai stat puțin și ne-am pus la somn ca să ne încărcăm bateriile.

Pentru mine a fost prima dată în care am dormit la cort iarna. A fost foarte fain, auzeai cum cad fulgii pe prelata cortului. Și mai amuzant e când simți că te afunzi în zăpada de sub tine și trebuie să îți găsești poziția potrivită să dormi ca în patul de acasă (ceea ce pentru mine nu e prea greu în principiu). Merită încercat zic eu.

Vineri dimineața am plecat prin zonă însă nu ne-am aventurat prea departe datorită vremii care nu prea era cu noi. Unii pe schiuri, alții pe bocanci, am pornit veseli la drum și am făcut cunoștință cu whiteout-ul. Pentru cei care nu știți, whiteout-ul este un fenomen în care e totul alb de jur-împrejur din cauza zăpezii (alb însemnând cer, pamănt, nu ca le-ai deosebi atunci care și cum sunt) iar daca nu sunt copaci sau ceva repere, poți să începi să ai dureri de cap pentru că al nostru corp nu reușește să își stabilească echilibrul. E destul de riscant, mai ales dacă ești singur (ceea ce iarna clar nu e indicat!)

Am ajuns noi până la un releu pe care am vrut să-l considerăm punctul terminus căci nu mai puteam înainta așa, orbecăind mai mult, mai ales că era un vânt aspru care ne trimitea ace de gheață pe față. Ne-am întors la cabană, între timp Claudiu a decis că vrea să exploreze singur zona (o nuanțare a faptului că s-a rătăcit) și restul zilei am petrecut-o în așteptarea celorlalți, după cum am reușit: cei pe schiuri au mai mers pe drum, noi, ceilalți am stat înauntru și am jucat ceva cărți și am mai stat la povești. Dl Dinu ne-a mai povestit din experiența sa (moment în care ne-am adunat toți, ca niște copii la poveste).

Sâmbătă ne-am trezit cu ceva petece de cer senin și am plecat viteji spre vf Ineu. Vremea părea să nu ne joace feste așa că noi eram fericiți că am prins măcar o zi bună. Am ajuns în creastă și sufla vântul destul de aspru, dar suportabil. Când am văzut că se adună norii, ne-am dat seama că nu era a bună. Plus că zăpada era moale și ne afundam până la brâu, făcând înaintarea foarte anevoioasă. Am ajuns până într-un punct destul de aproape de lacul Lala însă chiar nu mai avea rost să continuăm. Vremea devenea din ce în ce mai rea. S-au înmânat carnetele noilor membri (e tradiția ca, odată ce devii membru, carnetul ți se dă în prima tură pe care o ai cu clubul ca membru propriu-zis, nu doar aspirant).

Ne-am reîntors la cabană, mergând mai agale (și-așa nu ne grăbeam nicăieri, azi timpul avea răbdare cu noi) cu Grați, Oti, Laura G povestind despre cercetași sau despre ce ne mai trecea prin minte. Am ajuns destul de veseli la casă, ca să fim în ton cu veselia din jur și ne-am pus pe joacă. Seara s-a încheiat magistral cu o baba-oarba propusă de Luci afară. A fost super-distracție!

Duminică ne-am îndreptat spre Cluj însă am zis că nu e frumos să ne despărțim așa rapid, drept urmare, "nucleul dur" aka Ramona, Dani Bucur, Dani, Oli, Ana, Dragoș, Laura G și cu mine am mai stat la Ramona la o poveste și ca să mai prelungim week-ul. Și-așa trecuse prea repede.

Acestea fiind zise, am dat o filă mai departe și v-am explicat apariția "nucleului dur" care va mai fi întâlnit pe aici ocazional.

Au revoir!

Stagiu AMD București

2010-03-16T07:02:00.000-07:00

Pentru că am cam rămas în urmă cu evenimentele (nu prea îmi dau seama când trece timpul pe lânga mine în ultima vreme), încep cu ce a fost acum două săptămâni. Și apoi ce a fost săptămâna trecută.

Păi, s-a dat sfoară în țară la un moment-dat că cei din AMD București cer stagiu de pedagogie pentru toate ramurile de vârstă (a se citi pedagogie la cercetași). Nu era ținta mea să ajung la București la stagiu, dar, printr-o conjunctura aparte, așa a fost să fie. Categoric nu îmi pare rău. Și o să vedeți și de ce.

Peripluul meu a început sâmbătă când, după vreo 10 h și ceva cu trenul de la Cluj la București (mulțumim CFR-ului pentru întârzierile de rigoare, am ajuns eu (shiny,happy trainer) la sediu la AMD. Energie aveam cu carul(habar nu am de unde, căci nu avusesem o săptpmână prea ușoară), așa că mi-am aranjat materialele, am revăzut așteptările participanților și cam în ce stadiu sunt și am dat bice.

Pentru ca să faci pedagogie ca lumea, ai nevoie de o săptămână. Cel puțin. Dar cum nu ne permitem întotdeauna și cum suntem foaaarte flexibili și receptivi, liderii cercetași made in Romania pot asimila mai repede decât normal noțiunile.

Așa că dimineața a însemnat galop prin prima parte de metodă Scout: lege și promisiune, sprijinul adult, natura, educația prin acțiune și cadrul simbolic. Am punctat ce sunt fiecare, cine și ce știe despre ele, ce este mai important. Plus bonus din partea casei: caracteristicile tinerilor de 11-14 ani.

Partea a doua însă a fost "crème de la crème": sistemul patrulelor și sistemul de progres personal. Așa că dragii mei participanți au format patrulele Marinarii și Vulturii și au simțit pe pielea lor ce înseamnă lucrul în patrulă. Apoi, a pornit o discuție destul de productivă despre însemnele de merit și sistemul de progres care a durat multișor dar a fost mai mult decât bună: i-a stimulat să se pună în pielea celor de vârsta temerarilor, să gândească ce le-ar place și ce ar prinde mai bine. Apoi, am trecut la punctul sensibil numit ACTIVITĂȚI.

De ce sensibil?

Pentru că un lider nou este pus în fața faptului împlinit. Ai o mână de copii și trebuie să faci ceva cu ei. CUM? Și cum reușesc să ating obiectivele propuse de organizație pentru această ramură de vârstă, cum îi fac să le placă cercetășia, mai ales că eu știu că e un lucru foarte fain?

Și-au dat seama foarte repede de cuvântul cheie al temerarilor numit Aventura și s-au pus pe treabă. Au ieșit niște fișe foarte faine de activități care vor fi puse mai mult ca sigur în practică în curând.

Dacă vă întrebați, da, au fost toate într-o singură zi. Duminică am participat la un spectacol al lupișorilor de la AMD și am discutat ultimele detalii și am răspuns la întrebări, s-au distrat realizând doi cercetași din post-it-uri și am făcut evaluarea. Printre picuri ne-am mai și jucat căci trebuia să ne încălzim și să ne energizăm (dar mai ales, să fim și noi copii pentru câteva clipe)

Per total a fost foarte bine. Am mai stat cu prieteni vechi la povești, i-am revăzut pe cei cinci (care au rămas patru) și am cunoscut 11 noi lideri super-tari: Lili, Ioana, Diana, Sergiu, Marius, Leo, Alexandra, Diana, Iulia, Octavian și Alina.

Mulțumesc mult mai ales lor, căci au fost superbi și am făcut echipa faină!

Abia aștept să îi văd la lucru!

That's all folks pentru moment. În curând, ce a fost în week-end: tură cu CAR-ul (aka Clubul Alpin Român) în Rodnei.

Lecturi à la Cluj

2010-03-03T13:21:00.000-08:00

Răsfoind newsletter-ul trimis de cei de la Cărturești (pentru care te poti abona la casă prin completarea unei hârtiuțe pe care să-ți lași numele și adresa de e-mail), am observat un proiect drăguț care a ajuns și la Cluj: Lecturi urbane. Evident că mă rodea curiozitatea, așa că am intrat pe blogul proiectului ca să văd care e treaba.

Proiectul este un proiect de implicar(t)e civică inițiat de cei de la civika.ro, ce își propune să promoveze lectura în locurile publice și în mijloacele de transport în comun. Pe drept cuvânt că nu prea mai citește lumea. Așa că, de ce să nu le arătăm că se poate? Ce se întâmplă de fapt?

Well, oamenii pasionați de lectură se întâlesc și merg împreună cu același metrou/autobuz (după posibilitățile pe care le oferă urbea) citind o carte. E de impact când vezi asta și, mai ales, ridică privirile oamenilor. Cu puțin noroc, chiar întreabă. Și de aici îs ai tăi: le explici ce și de ce faci și îi îndemni să facă și ei astfel. Le dai chiar și o carte pentru asta.

Ideea e ca, la un moment dat, să fie și mijloacele de transport în comun locuri de citit. Doar nu ai să stai jumătate de oră până la Cora degeaba! Mai degraba termini capitolul pe care l-ai început ieri!

M-am înscris pe lista de voluntari să mă plimb citind. Având în vedere că am aflat târziu, erau destui oameni pentru data de 5 martie. Poate la una ulterioară.

Tu unde citești?

Mișcare în parc

2010-02-23T14:37:00.000-08:00

M-am mai dezmorțit și eu căci e iz de primvară în aer. Așa că, după o perioadă în care nu am depășit gradul de moluscă, am decis că e timpul să redevin impala.

Zis și făcut. Mi-am făcut playlist de alergat, mi-am pus caștile în urechi și am pornit pe străzile din Zorilor să-mi pun mușchii la treabă. Îmi trasasem eu ceva traseu în minte ca să ajung și prin Parcul Mare, să am și deal, să am și vale. Așa, ca să încep totuși anul acesta pregătirea pentru Maratonul Pietrei Craiului, pe care sper să nu-l mai ratez.

Când am ajuns în parc, am rămas puțin surprinsă de existența unor aparate de fitness publice, îngrijite, gratuite, la care să-ți lucrezi o mare parte din grupele principale de mușchi. Era destulă lume și reușeam să ne înțelegem tacit între noi, așa încât fiecare lucra la un aparat.
Chestie faină inițiată de primărie, pe principiul "mens sana in corpore sano". Poate or lua mai mulți aminte la asta.

Am început să citesc aventurile temerarilor participanți la Calea Lumii. Nu știu dacă am scris despre Trofeul celor Șase Căi până acum. O voi face în curand, că-s niște povești pe cinste, mai ales acum!

Dor de Tatiana Stepa

2010-02-09T10:06:00.000-08:00

Am auzit-o pentru prima dată într-a IX-a, cu "Copacii fără pădure". M-a uimit și fascinat totodată la ea intensitatea cântecelor. Apoi am început încetul cu încetul să mai ascult muzica ei, să învăț versurile. Să le cânt oricând aveam ocazia pe munte.

Apoi am aflat câte ceva despre viața ei. S-a născut în Lupeni, a luat contact încă de la 8 ani cu muzica și cu vioara. Apoi a mers la liceu și a cunoscut chitara și muzica folk. A urmat Cenaclul Flacăra, cenaclul "Numai iubirea". Apoi au urmat sutele de concerte. În orice înregistrare te uiți, o vezi cu ochii triști dar cu atâta sulfet acolo, pe scenă! Câtă expresivitate!

Nu i-a fost ușor. A lucrat în mina din Lupeni 11 ani. A fost căsătorită. A divorțat. A fost bolnavă de cancer. Și a luptat cu el multă vreme. Pentru mine e un model de luptătoare pentru viață. Pentru că evident, îți dai seama că e prețioasă doar când riști să rămâi fără ea. Și a răpus-o până la urmă. A murit în august 2009. Am aflat prin telefon de la mama...m-a întristat.

Acum îi ascult una din melodiile mele preferate ale ei, cântată cu Magda Pușcaș, cu care alcătuia grupul Partaj. Se numește "Creion". Iar versurile sunt următoarele:

Să stăm cândva de vorbă, iubitul meu, în doi
Să cheltuim o noapte pe tot ce suntem noi,
Să ne apuce ziua, ca un frison târziu
Eu să detest cafeaua, tu un bătrân rachiu.

Să tremurăm pe-aproape, la geam, eventual
Sub ploaia de miresme a unui blând caval
Tu să-mi aduci aminte, de el, eu să mă mir
Ca de un vin bezmetic, uitat într-un potir.

Să ardă, pe-ndelete, în soba pentru gaz
Cărbunii, economic, din tot ce-a mai rămas
Să fie cald în casă și rânduială-n lucruri
Să fim, întâia dată, noi singuri, să te bucuri.

De noaptea care trece, de ziua care vine
Atât cât se mai poate, cât ni se mai cuvine
Să stăm ca unul singur de vorbă amândoi
Și să săpăm în urmă, până vom da de noi. -bis

Găsiți și aici:

Cu dor de Tatiana Stepa,
Impala

Ted - Ideas worth spreading

2010-02-05T16:06:00.000-08:00

Am dat recent de un site pe care era speech-ul unui tip, Phillip Zimbardo, despre "o abordare sănătoasa a timpului". Spune și lucruri interesante, însă mișcarea lui de colo-colo și viteza vorbirii (poate era și un mod în care să sublinieze criza de timp contemporană) nu m-au impresionat în mod special (deși am urmărit cu interes destul de mare toate cele 6.31 min, mai ales elementele de public speaking, pe lângă informație).

Ce e mai fain e că am găsit speech-uri despre absolut orice domeniu. Bineînțeles că cel medical mi-a atras atentia (ergo, acum ascult un speech despre cancer și o nouă strategie de abordare a tratamentului) însă mai sunt câteva care stau la rând pentru când le va veni vremea (probabil duminică dupa examen)

So, pentru amatori... Ted- Ideas worth spreading www.ted.com

Cum să-ți depășești limitele sau hike cu temerari în Cheile Turzii

2010-01-31T14:37:00.000-08:00

Ideea hike-ului în Cheile Turzii a pornit sâmbătă dimineața, la un ceai la cafeneaua de la bibliotecă, într-o pauză de la studiul intens din sesiunea UMF. Din vorbă în vorbă, ajunsesem cu Diana la concluzia că daca tot s-a încălzit afară, ce-ar fi să mergem cu copiii pe undeva? Așa că am pus de un hike ad-hoc, și am văzut câți cercetași răspund "gata oricând". Rezultat: 4 temerari veseli și voioși (vreo alți 5 erau plecați din oraș, grație vacanței intersemestriale la școlari și alții aveau probleme și s-au motivat).

Duminică la 8 dimineața în fața Teatrului Național din Cluj eram 5 omuleți: Mihai și Iulia Man, Mihai Iuga și Geo. Așa că am luat prima mașina ce am găsit-o spre Turda și am vizitat salina. Auzisem că au refăcut-o și, pe drept cuvant, e "europeană". Temerarii mi-au spus că asta nu mai e salină, că e afacere. Dar, în fond, asta-i și ideea. Exploatare la maxim și profit. Și sincer, le iese. Gândește-te la o salină cu lift de sticlă, cu ditamai sala în care se regăsesc: teren de sport, loc de concerte, loc de minigolf, teren de bowling, lac și barcuțe să te plimbi pe lac, în concluzie,un loc de agrement în toată regula.

Apoi, am pornit spre Chei, cu ceva întârziere față de planul inițial. Am ajuns acolo, am început cu o bulgăreală și am continuat să mergem spre cabană și de acolo să decidem ce facem. Tot numai râsete și hohote până la cabană. Acolo am observat cu stupoare cum cabana este în "perfectă stare de folosință", deci fără geamuri, cu un câine ce era închis înauntru dupa niște gratii, cu terasele, care probabil vara sunt arhipline de turiști, acum închise. Și eu, care speram să fie un loc de luat ceai cald înainte de drum. Ne-am mulțumit cu cel din termosuri și am pus de-un prânz cu sandvișurile de acasă (deja auzisem pe drum prea multe despre sandvișul cu salam rustic al lui Mihai, cred că devenea laitmotiv:)) )

Apoi am zis că hai să mai și mergem. Ce să facem, cum să facem? Au propus copiii să traversăm cheile. Mi-era puțin frică, ce-i drept, că e periculos, gheață, putem aluneca, etc, scenarii de astea negre, numai bune pentru un om ce are în responsabilitate alți oameni. Le-am alungat din minte și am zis no, bine, mergem, și dacă vedem că se face nasol, ne întoarcem. Și-am tot mers, și-am mers, până ce am ajuns la capătul celălalt de chei. Peisajul e spectaculos și zic eu că a meritat cu vârf și îndesat.

Când am ajuns aproape de capăt, Iulia a zărit peștera din dreapta și a propus să mergem. Acord în unanimitate, așa că am urcat acolo, am trecut de intrare și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut niște formațiuni ca un fel de stalagmite de gheață, care arătau absolut desprinse din altă lume.

După ieșirea propriu-zisă din chei, am pus de bulgăreala promisa la început ( nu că nu ar fi avut loc și pe parcurs, dar să-i dăm o notă mai oficială ) și ne-am dat seama că ceasul arăta ora 14 (și noi, care vroiam pe la 15-16 să fim în Cluj). Am sunat-o pe Diana să văd daca din Săndulești aveam cum să o luam spre Cluj dar supriză! Șansele să găsim o mașină erau foarte mici și domnul cu care vorbisem să ne ia din Turda nu ar putea ajunge pe acolo decât...prin Cluj! Da, foaaarte amuzantă situația, mai ales că trebuia să ne întoarcem. Aveam două variante: înapoi prin chei sau pe sus, pe deasupra cheilor. Am zis că "hai să diversificam", așa că am luat-o pe deasupra cheilor. Părea mai aproape. Cu subliniere pe "părea".

De aici a început ceea ce numesc eu "hike-ul de anduranță". Dacă până atunci ne trasasem niște limite, clar au fost șterse și trase mai departe. Pentru a ajunge deasupra cheilor, când tocmai ai ieșit din ele, e clar că trebuie să urci. Mult. Și am urcat. Și am urcat. Și am urcat. Ca să ne ajute Mama Natura, ne-a trimis sora Ploaie Mocănească să ne însoțească pe traseu. Nu cred că are rost să subliniez reacția tuturor când dealul parcă creștea văzând cu ochii. Ne-a luat în jur de o oră jumătate urcușul. Cu popasuri la fiecare marcaj, cu un fel de "are we there yet?" din 2 în 2 minute, cu trânte și noroi, cu apă și râsete, cu cât-de-mult-îți-poți-depăși-limitele ridicat la puterea a 5-a. Temerarii din punct de vedere fizic, eu mai mult moral.

Stâlpul din vârf, care ne arată o oră până la cabană și vreo 7-8h până în Cluj, prin Făget, pe jos, a fost ca o rază de speranță și un impuls sănătos să continuăm în ritm alert. L-am sunat pe domnul Codrin (cu care venisem de dimineață din Cluj) să ne aștepte pe platoul de deasupra cabanei. Înca un impuls să mergem mai departe. Deja, când am ajuns la loc drept, și nu mai urcam, au mai început râsetele, glumele, întrebări, discuții.

Am ajuns și noi la cabană, după o coborâre artistică prin padure și am înaintat spre platou. Știam că acolo va fi mașină. Ergo, loc cald și drum spre casa. Yuppy!!! Nu pot să descriu cum ne am urcat dealul să ajungem pe platou. Cert este că am ajuns, ne-am uitat la chei și fiecare s-a minunat în felul său pe unde am fost în doar 5-6h. Apoi poza de final (cu reclamațiile de rigoare: ce poză mă, hai în mașină! dar cu zâmbete pe masură) și ne-am luat la revedere de la Cheile Turzii, cu promisiunea că venim noi într-un hike de week-end pe aici. Când va fi mai cald. Și eventual fără sora Ploaie Mocănească. Nouă ne place de ea, însă prietenilor Bocaci și Haine nu prea.

Pot zice cu mâna pe inimă că a fost o zi în care ne-am cunoscut cu toții limitele și le-am lăsat liniștiți în urmă. Temerarii au aflat cât de mult înseamnă "încă puțin" și cât înseamnă "mai pot". Au aflat cum să se ajute unii pe alții la nevoie...cu o mâna, cu vorbe, cu glume, cu așteptări. Au aflat ce înseamnă să mearga iarna, ce înseamnă să fie ca o echipă și că fiecare are rolul lui. Unul e mai serios și mai cu capul pe umeri. Altul e mai zăpăcit și e animatorul grupului. Altul e sursa nesecată de bancuri. Altul e cel care-i ține uniți fără să-și dea seama. Altul e cel care zice "hai că pot" chiar când corpul ar cam spune altceva. Altul știe să aștepte. Altul știe să motiveze. Sunt mai multe ipostaze decat 4 temerari? Nu-i nimic! Fiecare se regăsește în cel puțin două.

Cât despre mine...am simțit cum e să ai responsabilitatea totală. Adica de la riscul de a ajunge pe întuneric, la riscul de a te trezi cu vreunul care clacheaza la efort, la riscul de a te alege cu mustrări din partea lor și a părinților. Cu ce m-am ales? Cu zâmbete de învingători, cu expresii de gen " a fost cel mai tare hike". Mi-am cunoscut mai bine temerarii, care mi-au demonstrat că sunt buni, că pot să răspundă unor provocări și mai ales, că știu să acționeze în fața lor. Și ce-o mai fi acum în suflet și în minte nu deslușesc. A, și cu multă apă:). Și ceva oboseala (materializată în 3h de somn "ca bolovanul" la sosirea în camin).

That's all folks!...for now, at least. Căci aventurile temerarilor continuă...

Mai multe poze pe http://picasaweb.google.com/ro.laura.hen/CheileTurzii31012010#

Pensula e in posesia ta...

2010-01-28T11:32:00.000-08:00

Atunci cand lucrezi la cercetasi cu copiii te gandesti: de ce fac asta? Reusesc sa-mi indeplinesc scopul? Ce ma motiveaza sa raman aici?

La inceputul muncii mele de lider, pasii imi erau nesiguri. Parca invatam sa merg. Ii vedeam pe copii curiosi si eu eram si mai si. A urmat un an in care am inceput sa ne cunoastem, sa colaboram. Sa aflu despre unul despre altul. Ca Mihai e pasionat de geografie si stie o gramada de chestii. Ca Andrei e olimpic la info. Lui Camil ii place muzica mult, mai ales sa fie dj. Pe Vlad l-a prins "virusul" cercetasiei. Geo e vorbaret, mult prea vorbaret dar e sufletist si se implica. Alex e serios si se simte ca a fost format de la lupisori. Maria a scris o carte si are n activitati extrascolare. Si ii place sa cante la chitara. Alin joaca handbal de performanta si ii iese f bine. Razvan e mai retras insa e foarte serios si ii place sa inoate. Fiecare din acestia si multi altii sunt complecsi si au calitati si defecte. Nu ii cunosc insa bine si ma indoiesc ca voi reusi pana ce trec la explo.

Incetul cu incetul am inceput sa prind gustul. Era frumos sa te intalnesti cu ei, sa te umple cu energie, sa te gandesti ce sa le pregatesti ca sa le faci o intalnire cat mai interesanta. Inca mai lucrez din greu la asta. Aventura e cuvantul domninant. Si surpriza. Mi se pare ca ei sunt un fel de copii rataciti in atitudine de adolescent spre adult. Si trebuie sa impaci ambele parti. Sa fie cat mai copii dar totodata sa aiba responsabilitati care sa le stimuleze si cealalta parte.

Cand liderii din Pascani si-au depus promisiunea, mi s-a propus si mie asta. Am spus vehement nu. Nu ma simteam gata. Nu credeam ca sunt in stare sa am responsabilitatea asta. Nu sa fiu acolo pentru copii sau sa raspund gata oricand. A fost un moment destul de aiurea caci toti se asteptau sa accept. Si nu am facut-o. Nu mi-a parut rau pentru mine niciodata. Doar pentru ei si dezamagirea pe care le-am adus-o. Probabil pentru ai mei ar fi insemnat mult sa-mi depun promisiunea atunci.

Cu putin timp in urma, m-a intrebat Diana daca nu m-am razgandit. Si atunci am zis ba da. DA, cred ca sunt in stare. De ce mi-am schimbat optiunea? Cheia au fost copiii. Ei m-au motivat indeajuns, mi-au aratat ca pot sa fac asta si pot sa o fac bine.

Ma motiveaza fiecare zambet a lor, fiecare replica mai critica pe care o primesc de la ei, fiecare temerar ce vine la intalnire entuziasmat. Chiar si micile prostii pe care le fac. Apoi faptul ca ii vezi cum cresc. Si cum se dezvolta. Si tu ai un rol in asta. Da, TU, liderul lui, aduci o schimbare in bine.

Astazi am primit o felicitare draguta de inceput de drum...imi spunea ca "Ai pensula in posesia ta, la fel si culorile. Picteaza PARADISUL! Iar apoi intra."

Iar citatul semnificativ pentru provocarea 1 este: "Individuality over-developed means self let loose, which is the opposite of what we want. Individuality with character means something totally different; it means a man with self-discipline energy, ability, chivalry, loyalty and other qualities that go to make other qualities that go to make a good man" - by our beloved Robert Baden-Powell.

Pofta de natura

2010-01-24T03:24:00.001-08:00

M-am trezit de dimineata cu un chef nebun de mers in natura. Imi propusese Ana vineri sa merg la Vladeasa dar nu imi permitea timpul...ramasesem in urma cu materia si am zis ca mi-am facut tura de iesit inafara Clujului odata cu ToT-ul.

Dar fiind duminica am zis ca mort-copt, ies. Chit ca e ger de crapa pietrele (-10 grade celsius) trebuie sa imi oxigenez creierul. Zis si facut. Mi-am pus ceiutul fierbinte in sticla (termosul de jumate mi s-a stricat din motive necunoscute), castile in urechi si aparatul in geanta si am plecat agale pe Republicii cu destinati Gradina Botanica.

La ora aia (11 a.m.) era pustiu. Dom' portar citea ceva si se uita lung la mine cum de ii zambesc asa si mai ales ce Dumnezeu fac in Botanica pe vremea asta? Raspunsul era tot in zambetul meu (energie de la natura neneeee!). Era amuzant cum scartaia zapada sub bocanci si era atat de bine cand soarele batea in fata.

M-am dus pe cele mai mici potecute, printre copaci, urcand, coborand, orice ca sa ma simt cat mai in natura. Si a iesit binisor:). Oricum au conservat destul de bine salbaticia intr-o zona din Gradina si acolo evident ca a fost cel mai confortabil si revigorant.

La un moment dat mi-am scos castile din urechi sa ascult putin lumea. Si se auzea si zumzet de masini, si pasari cantand, si apa ce curge (este un paraias ce traverseaza Botanica) si cum cade zapada din copaci, si un catel de la casele din apropiere. Asta a fost bomba de energie suprema de care aveam nevoie ca sa-mi continui procesul de studiu intens al chimiei organice.

Cand stateam si ascultam mi-am adus aminte de filmul pe care l-am vazut azi noapte (cand puteam sa jur ca ma voi pune la somn pana in 1 si am zis ca ma uit doar la cateva secvente din film inainte sa dorm si am vazut intreaga secventa de 2h). Se numeste "August Rush" si am auzit de el de la Miha. Filmul e dragut, e cumva despre muzica pe care o emite lumea intreaga si cum tu poti auzi si simti aceasta muzica. Povestea porneste de la un baietel care de 11 ani sta in orfelinat, cu speranta ca parintii lui vor apare. El aude muzica. El stie. Stie ca sunt acolo si vor veni. Ni se arata ce s-a intamplat acum 11 ani, cum s-au cunoscut parintii, etc.

Apoi el ia decizia ca trebuie sa plece din orfelinat pentru a putea sa isi gaseasca parintii. Ajunge in New York, cunoaste diferiti oameni care ii influenteaza si isi descopera talentul si pasiunea pentru muzica (Do you like music? I like it more than food). Este acceptat la Julliard, o prestigioasa scoala de artisti si ajunge sa scrie o rapsodie din muzica ce o aude. Stie ca aceasta ii va aduce parintii inapoi si asa este. Finalul e foarte "touchy". Pe mine m-a luat tremuriciul cand am auzit muzica asta: http://www.youtube.com/watch?v=gQTsW6TGAUE

Pana acum asta a fost portia de energie pe ziua de azi si ma pot reintoarce la treburi lumesti. Organic chemistry:D

Mark Gungor- Tale of two brains

2010-01-23T08:57:00.000-08:00

Auzisem despre Tale of two brains la sesiunea de Public speaking de la ToT, saptamana trecuta. Ce este asta?

E o parte dintr-un seminar al lui Mark Gungor, un american ce este preot si tine seminare despre casnicii, evidentiind problemele de cuplu prin situatii normale pe care le parodiaza.

Tipul este de o expresivitate uimitoare, ba e femeie care vorbeste cu ale n femei, ba e un "couch-potato" ce sta toata ziua si se intreaba de ce nu-i merge lui bine. Sesiunea porneste de la diferentele intre creierul femeii si cel al barbatului. Ca ne place, ca nu, ca recunoastem sau nu, exista diferente uriase. Mark a impartit creierele astfel:

-cel feminin ca un ghem mare de fire care fac tot timpul conexiuni intre ele: ba cu ce se intampla la televizor in timp ce vorbesti cu mama la telefon si ii calci camasa lui, ba cu copilul care se joaca in fata ta si tu completezi niste acte si ai grija de mancarea de pe foc si o auzi pe prietena ta ce i s-a intamplat zilele trecute

-cel masculin, un dulap cu cutiute pentre care si cutia "nimic"- adica momentul ala in care sta tipul, se uita in gol sau schimba posturile si cand il intrebi "ce ai?", el raspunde: "nimic". Multe fete/femei se enerveaza la faza asta. "Cum ma nu te gandesti la nimic? Ai pe alta? Ai probleme si nu-mi spui? Niciodata nu vorbesti cu mine!!!" Si ei stau buimaci si se gandesc: "ce am facut frate de data asta?"

Apoi a evidentiat ca un barbat poate sa gandeasca intr-o singura directie. Daca trebuie sa vorbeasca cu cineva si sa repare masina, nu le face pe ambele. Repara masina si apoi vorbeste cu omul. Femeia in schimb, daca ar mai avea un set de maini, ar fi dispusa sa se imbrace, sa gateasca, sa calce, sa manance, sa aiba grija de copil, etc etc, toate in acelasi timp. Tine de cum esti capabil sa iti focalizezi atentia. Femeile sunt genetic programate sa fie "multitasking".

Gandeste-te ca toata sesiunea dureaza doua ore, in care trece asa in revista multe din situatiile tipice unei casnicii si mai ales ce si cum gandesc barbatii, respectiv femeile. Daca unui barbat ii zici ca ai o problema, el vrea sa o rezolve. Daca ii zici ce ai facut azi, o sa se uite la tine: "asa, si ai ceva sa-mi zici?". Femeile simt nevoia sa o sune pe cea mai buna prietena si sa zica ce a vazut astazi, cu cine s-a vazut, ce s-a intamplat, etc etc. Barbatii nu.

Fascinant cum trece ba in rol de femeie, ba in rol de barbat. Publicul e cucerit, rad cu lacrimi (nici nu ai cum altfel, e total omul!). Mai face o analogie funny: sa ne imaginam plastic femeia: iei o hartie si desenezi o inima mare in partea de sus si la o distanta x dedesupt un smiley face(analogia e evidenta, daca nu, va dati seama imediat). Ce vrea un barbat? Sa ajunga la smiley face. Cum? Ajungand la inima, ergo cale verde spre smiley face. Femeia ce vrea? (consideram reprezentarea barbatului aceeasi cu cea de mai sus a femeii). Sa ajunga la inima. Cum face asta? Trece prin smiley face.

Mai spune despre cum se vad femeile si cum se vad barbatii. Ei sunt mandri asa cum sunt, gasesc ei motive, femeile tot timpul se compatimesc, ca is prea grase, prea slabe, au ten uleios, risuri de expresie, etc etc. (trist, ne-au depistat! si noi care credeam ca suntem subtile!)

Sunt multe faze faine si nu stau sa le descriu aici pe toate. Las un link de youtube aici http://www.youtube.com/watch?v=GuMZ73mT5zM . Totul e vreo doua ore, nu stiu daca se gaseste pe youtube tot, dar care sunteti de prin Cluj cereti si vi se va da.

Acum e randul Cristinei sa se amuze (tocmai ce se uita la el si o aud razand).

De aia.

2010-01-22T13:57:00.000-08:00

Se intampla sa intrebi pe cineva de ce face o anumita optiune sau zice unele chestii. Si prima reactie e o figura confuza si raspunsul clasic: "de aia". Sau si mai rau."Da' ce te doare capu'?".

Astazi am zis ca vreau sa vad daca ai mei dragi colegi sunt dispusi sa-si argumenteze alegerea facuta(aka daca sunt de acord ca prima sesiune de restante sa fie mutata in vara, la o saptamana dupa terminarea sesiunii de vara). Asa ca am formulat un argument contra valului (pe care in mare parte mi-l asum, caci nu a fost intocmai regizat) si l-am pus pe grup. Tacere 5 minute. Tacere 10 minute. Si apoi, timp de vreo 2h, au urmat valurile de nemultumiri.

Era de asteptat, nimic nou sub soare. Bineinteles ca inainte de a citi ce se cere, au citit ce se zice. Ergo, in loc de "eu am zis nu pentru ca...", m-am trezit cu "de ce nu ii sustin, ca asta face un sef de an", "ca eu nu am avut restante si nu stiu cum e", ca "sa-mi scot nasul din biblioteca si sa merg si eu vara la munte" (saraca de mine, care stau toata vara in casa, si toata sesiunea in biblioteca, nu merg nicaieri, nu ma vad cu lumea).

Am avut si argumente, ce-i drept si asta macar m-a multumit ca mi-am indeplinit scopul. Daca vom mai avea vreodata discutia, in Consiliu, la vreo intalnire cu dl Rector sau mai stiu eu pe unde, eu scot hartiuta cu " ai mei colegi spun nu pentru ca...".

Per ansamblu, cuvantul a fost dezamagire. Dezamagire ca oamenii reactioneaza chiar si in scris impulsiv, nu rational. Si ca oameni care au trecut de 20 de ani (nu ca ar fi o varsta inaintata, insa presupune discernamant si o doza de bun simt) nu pot sa-si controleze unele reactii. Am ajuns sa ma intreb: pe ei ii reprezint? Si pentru ei imi asum anumite responsabilitati care nu ma ajuta cu nimic, decat sa mai fac ceva?

Poate imi voi raspunde odata la aceasta intrebare. Si poate ca in urmatorii ani vor invata ca atunci cand zic ceva, afirm ceva, sau sustin ceva, e dintr-un motiv. Motiv despre care, daca sunt intrebat, stiu sa raspund. Cel putin eu sper la asta.

Despre oameni

2010-01-21T15:12:00.000-08:00

Diana si-a deschis astazi blogul [http://dianaslabu.wordpress.com/] iar tema ei m-a pus pe ganduri. "A passion for people". Oamenii cu care te vezi in fiecare zi si esti constient sau nu. Oamenii din umbra, care au grija de tine. Oamenii ce ti-s aproape zi de zi. Oamenii ce ti-s dragi. Oamenii pe care nu-i cunosti. Oamenii pe care ai vrea sa-i cunosti. OAMENII.

Zilnic interactionezi cu ei intr-o forma sau alta. Si de fiecare data ai alta perceptie asupra lor. Unora le este mai greu sa comunice, altii au acest dar nativ. Pot sa vorbeasca cu toata lumea despre orice. Chiar si despre vreme, fara sa para ca e banal sau plicticos. Eu nu sunt o astfel de persoana, desi sunt sigura ca e un avantaj enorm. Just don't have it. Nu-i nicio problema, ma descurc si asa.

M-am intrebat intotdeauna oare cum ar fi sa faci un film din privirile a sute de oameni care le ai indreptate asupra ta cand mergi pe strada? Mergi linistit, rontaind marul de dupa-masa, cu castile in urechi, zambind la auzul melodiei preferate. Oare cum ar arata imaginea de ansamblu? In cate culori ar fi colorata si in cate unghiuri ar fi privita? Cum ar arata zambetul? Cum ar suna povestea unui om ce merge pe strada zambind, rontaind un mar, cu castile in urechi?

Ma fascineaza zilnic ba copiii cu care lucrez la cercetasi, ba doamna de la garderoba de la biblioteca ce ne ia de fiecare data hainele si are de fiecare data rabdare sa ni le dea ori de cate ori i le cerem, floraresele de langa Casa de Cultura a Studentilor, care indura orice tip de frig si ploaie, soferul de autobuz, care deschide usa, chiar de sta la stop, caci vede ca ingheata omul la -5 grade Celsius afara. Sau colega de camera, sau prietena cu care te vezi des, sau cu care te auzi des. Sau cu oamenii pe care incerci sa-i cunosti caci ti se par interesanti. Si as putea continua pana ce nu as mai fi lucida de atata oboseala. Sunt mii se exemple. Si ce e mai frumos e ca nu e vorba despre cine stie ce vedete sau celebritati. E omul simplu care face viata frumoasa.

Omul care iti tine usa sa intri, omul care iti ridica pixul de pe jos cand iti cade, omul care te mustra bland si-ti da un sfat, omul care zambeste cand te vede pentru ca tu zambesti, omul care iti aduce ceaiul sau care te intreaba unde mergi cand intri intr-un camin de baieti. Copiii care te determina sa faci ceea ce poate nu vroiai sa faci.

E interesant: in toamna mi s-a propus esarfa de lider de cercetas. am refuzat-o, oripilata la gandul ca nu sunt la nivelul asteptarilor copiilor. Adica, bine, e frumoasa esarfa visinie, dar pentru ce o am? Imi place si cea nationala. Insa exact de atunci, in fiecare saptamana si chiar mai des, copiii imi arata ca merit. Si astazi am zis da mai, chiar merit. Si intrebata daca nu m-am razgandit, am privit zambind in gol si am zis sigura: ba DA.

Sunt imprejurul nostru. Sunt parte din viata noastra. Suntem noi. Oamenii. Cei care-ti fac ziua mai buna, mai interesanta, mai plina, mai stresanta, mai lunga sau mai scurta. Oamenii.

Probabil voi mai reveni asupra subiectului, insa o voi urmari pe Diana sa vad: ea ce oameni intalneste zi de zi?

Turnadot- opera

2010-01-20T11:28:00.000-08:00

Dupa examenul la analitica (multumesc tuturor celor care mi-au urat bafta, ca a fost:) ), am mers cu Ana la opera. Nu mai fusesem din decembrie si am zis ca ar fi cazul. Mai ales ca scenariul suna cel putin interesant.

Ca idee, actiunea are loc in Peking,China, in vremuri de demult. Era acolo o printesa care starnea interesul a nenumarati petitori. Toate bune, ca de basm. Numai ca aceasta printesa, respectand durerea unei strabunici de-ale ei, care a fost prinsa de un rege tatar si lasata fara darul cel mai de pret, puritatea, a decis ca niciun barbat nu o va avea. Astfel, fiecarui petitor ii punea 3 intregari-enigme, iar daca nu raspundea la ele, era decapitat. Asta se intampla si cu printul Persiei care nu reuseste sa dezlege enigmele printesei.

Atunci apare in cetate fiul ratacit al lui Tamul, vechi rege al tatarilor, ce acum traia in exil acolo. Isi regaseste tatal si este uimit de frumusetea lui Turnadot. Decide sa raspunda si el la provocare si sa incerce sa rezolve enigmele. Toata lumea il indeamna sa nu o faca, destul sange fusese varsat pana atunci din capriciile printesei.

El, neinduplecat, bate gongul, se infatiseaza in fata printesei darz si exprimandu-si dragostea. Aceasta, ii pune pe rand intrebarile: "...ce se naste in fiecare noapte si moare in fiecare dimineata?". "Speranta", zice el. Uimita, continua cu a doua: "...ce tremura rosu si fierbinte ca focul, dar nu e flacara?" "Sangele". Stupefiata de-a dreptul, se bazeaza pe ultima enigma: "Ce este rece ca gheata dar arde ca focul? Care, fiind-i sclav, devii rege?". "Turnadot".

Ovatii, fericire, in sfarsit nu a murit nimeni. Printesei nu-i vine a crede si se roaga de tatal ei sa nu o lase in mana unui strain. Insa juramantul odata facut, trebuie respectat. Printul, intr-un gest de curaj, ii ofera alternativa: daca afla cum il cheama pana la ivirea zorilor, are dreptul sa-l omoare. Printesa incearca sa afle aceasta prin nenumarate mijloace, si ajunge sa o tortureze pe sclava tatalui lui, Liu. Aceasta, iubindu-l pe print, se sacrifica pentru el si se sinucide, spunandu-i printesei ca ea, Liu, care il iubeste, poate vedea ca nici printesei nu ii este indiferent.

Scena finala reprezinta recunoasterea iubirii sale pentru print care afla ca il cheama Calaf (deci ar fi avut dreptul sa-l omoare). Mai multe puteti gasi pe wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Turandot)

Punerea in scena a fost geniala. Jocul de lumini si umbre, culoarea preponderent rosie, ce sugereaza si moarte si iubire, orchestra, cantaretii si coregrafia...momentul suprem a fost cand solistul (interpretul lui Calaf) a cantat binecunoscuta Nessun dorma!(nimeni nu doarme!) http://www.youtube.com/watch?v=YbGKQ8YASCY&feature=related - moment in care niste tipe "foarte culte" s-au trezit sa sopteasca mai zgomotos ca "e ala celebru!"...era prea frumoasa clipa, ce sa zic.

Finalul, unul destul de miscator (gandeste-te cum e sa cante in acelasi timp 30-40 de oameni), a furnicat pe mai toata lumea prezenta. Se simtea agitatia si emotia in sala.

Faina seara. Poate se va mai repeta in curand. Daca aveti chef de Opera, programul il gasiti aici: http://www.operacluj.ro/program.html#20

Trofeul celor Sase Cai

2010-01-19T14:24:00.000-08:00

Astazi e 20 si trebuie sa lansam ce-a de-a patra cale a Trofeului. Nu-mi vine a crede ca de la o idee aruncata la o intalnire a venit ditamai proiectul, cat sa tina temerarii ocupati toata iarna.

Deja am trecut de jumatate si in jur de 30 de patrule au ramas. E uimitor sa-i vezi pe copii foarte inventivi. Gandeste-te ca i-am provocat sa redea zona sacra a Sarmizegetusei Regia. Unii au facut-o in zapada (astia-s albanezii), altii in polistiren si cu bete, betisoare, crengute, scobitori. Altii cu coli uriase si manuale. Altii cu paine si cartofi prajiti.

Sunt tare curioasa sa vina si Calea Herculiana. Acolo trebuiau sa ilustreze una din muncile lui Hercule. Oh, that's gonna be fun!

Revin la invatat ca la 14 am examen la analitica. Dar nu puteam sa nu mentionez Trofeul:D

ToT, Baile Felix, 14-17 ian 2010

2010-01-18T21:56:00.000-08:00

Dupa multe chibzuinte si "ma, oare e bine sa merg, totusi va incepe sesiunea", etc, etc, joi, dupa cursul de organica am luat directia Baile Felix, via Oradea la ceea ce cu excelenta s-a numit Training of Trainers. Adica formare de formatori.

Stagiul era gandit de ceva vreme si a fost implementat in cadrul unui nou proiect din ONCR (alias Organizatia Nationala Cercetasii Romaniei). Ca de la data la data, s-a ajuns exact in sesiune...eh, trebuia sa vedem cat de mult inseamna asta pentru noi. Si s-a vazut.

Joia am aterizat ca un copil ratacit intr-o sala de oameni care lucrau. Ii stiam pe majoritatea si imi erau oameni dragi. Stiam ca o sa se lase cu hugs and stuff dar am ramas eu mult prea soc sa-l vad pe Cristi tuns. Mult prea soc ca sa vad pe oricine din camera. A trecut dupa vreo 20 de secunde ca m-a adus Radu cu picioarele pe pamant m-a trimis la treaba. Dupa o serie de pupaturi scurte m-am dus la grupul desemnat sa intru in paine.

Ce prinsesem eu era terminarea sesiunii de dupa masa cu Trends in adult world. Lucrul in forta l-am inceput vineri dimineata. Programul era de la 8-8.45- mic dejun, 8.45- 13 sesiune de dimineata cu pauza de cafea la un moment dat, apoi prinz de la 13-15, 15-19 sesiunea de dupa-masa cu pauza de cafea pe undeva pe la mijloc. Seara, in functie de ce mai aveam de facut, ba lucram, ba stateam la povesti( cea din urma ca sa vezi, surpriza! avea loc mai des).

Vinerea a fost ziua de metode de stagii, tehnici de prezentare (unde am putut sa-mi vad mintal toate greselile ce le facusem la stagiul din vara, si nu erau putine!) si a trebuit sa prezentam, pe cadrul simbolic Little Red Riding Hood, una din metodele de training. Eram cu Cristi pentru prezentarea asta si va spunem si voua: "Ce-ar fi daca Scufita Rosie nu ar fi asa pura pe cat credeti?" (see http://www.youtube.com/watch?v=khJyvLuEMXY&feature=related ).

Seara a fost la bazin pentru unii, la seri de povesti pentru altii, dupa chef. Oricum totul s-a terminat cu o cantare generala. Nici nu se putea altfel.

Sambata a fost ziua in care am simtit pe pielea noastra ce am invatat. Dimineata a fost pentru "how to design a training" si partea de evaluare, pentru ca dupa-masa sa avem propriile prezentari. Echipele se schimbau constant, asa ca eram cu Bogdan si cu Mimi pentru asta. Si am avut "dreams". Cam toate temele au fost abstracte, insa fiecare facea ce vroia cu ele. Adica ai avut la dispozitie vreo 2h ca sa pui cap la cap o prezentare de 10 minute sub forma unei sesiuni de training. Asta poate fi motivant si tot odata solicitant. Dar foarte fain!

Iti dai seama ca trebuia sa procesezi rapid, sa cauti informatia, sa ai o modalitate de prezentare cat mai faina, si cate si mai cate detalii. It's not easy at all! Dupa cum ne convinsesem de altfel si zilele trecute.

Nu ne-a iesit noua intocmai ce vroiam dar a fost fain. Am vazut emotii la toata lumea, concepte inedite, oameni invingandu-si fricile. Seara s-a terminat cu o cantare mare, povesti pana la 5-6 dimineata (ca de ultima seara) si cu o duminica dimineata privita cu ochi mici.

A urmat evaluarea finala, semnarea contractelor, primirea diplomelor, schimburi de contacte, "abia astept sa lucram impreuna", etc, etc. Personal, am semnat un contract pe 3 ani pentru cel putin 8 stagii. Oferta e uriasa, insa am preferat sa fiu mai rezervata, just in case.

Asta a fost pe foarte scurt experienta din week-endul prelungit si vreau sa multumesc tuturor celor de acolo. Cristi, Diana, Bogdan, Miha (buburuza), Tromppy, Isa (gazela) Miha (din Sibiu), Mimi, Oana, Grizzly, Le pomme, Lili, Irinuca, Ioana, Alex. Bineinteles si trainerilor ce au avut rabdarea sa ne suporte toate intrebarile mai destepte sau nu, toate gafele pe care le facusera sau nu si ei la randul lor, si cate si mai cate. Asa ca Radu, Milutin si Grazina, multumesc!

Acum astept urmatorul stagiu:D (evident, dupa sesiune)

Inceput de sesiune

2010-01-18T21:39:00.000-08:00

Parca as mai vedea un film...parca as iesi chiar in seara cand tre sa imi termin de invatat pentru examenul de maine, parca imi mai vine o idee tocmai azi, sa mai fac un blog, un chestionar, o idee de proiect. Tocmai azi, ca doar maine e examen!

De parca as fi singura! Acum sa fim seriosi, cati nu sunteti in situatia asta? Abia ce incepe sesiunea, trebuie sa focalizam atentia pentru o luna asupra lucrurilor de la curs. Daca te-ai gandit putin in timpul semestrului, evident ca esti mai castigat. DAr cati se gandesc in timpul semestrului la asta? Si sa rateze adrenalina de dinainte de examen? Cand subit, se apasa butonul :"invata cat mai poti, daca mai poti"! Personal, adrenalina zilei de dinainte e constructiva. Oho! Cate nu se asimileaza azi, lucruri care, la citirea cursului ti se pareau de neinteles.

Da, ar trebui sa nu mai postez pe blog, ca nu asta imi va imbunatati prestatia la analitica, insa mai tre sa scriu un post despre ToT ca e prea proaspat in minte. Si apoi, sa revenim la chimia cea de toate zilele.