luni, 29 martie 2010

Iarna in Rodnei



Am văzut acum că am nefinalizată o postare de o lună, ceea ce e trist. Mi-am dat seama când m-a întrebat Bogdan, care e în Kander, care mai e treaba pe acasă că e liniște pe blog. Și eram: da măi! Chiar e liniște. Mult prea liniște!

Acum o lună, când vroiam de fapt să scriu "Iarna în Rodnei", am fost într-o tură cu CAR-ul din Cluj în zona pasului Rotunda.

A fost o experiență foarte faină, cu plecare de joi seara, multă zăpadă, 37 de oameni și multe de învățat. De la chestii mai amuzante până la chestii foarte serioase.

Joi seara am ajuns cu greu după o luptă cu nămeții ce nu mai conteneau să crească. Iarna asta a fost plină de zăpadă, ceea ce mi-a adus aminte de copilărie, când erau zăpezile îndeajuns de mari încât să ne urcăm pe baraca din spatele blocului care avea vreo 2m jumate'. Anyway, am ajuns practic la casa la care stăteam, vineri dimineața pe la 00-01. Am instalat corturile, cei care aveam de instalat, am mai stat puțin și ne-am pus la somn ca să ne încărcăm bateriile.



Pentru mine a fost prima dată în care am dormit la cort iarna. A fost foarte fain, auzeai cum cad fulgii pe prelata cortului. Și mai amuzant e când simți că te afunzi în zăpada de sub tine și trebuie să îți găsești poziția potrivită să dormi ca în patul de acasă (ceea ce pentru mine nu e prea greu în principiu). Merită încercat zic eu.

Vineri dimineața am plecat prin zonă însă nu ne-am aventurat prea departe datorită vremii care nu prea era cu noi. Unii pe schiuri, alții pe bocanci, am pornit veseli la drum și am făcut cunoștință cu whiteout-ul. Pentru cei care nu știți, whiteout-ul este un fenomen în care e totul alb de jur-împrejur din cauza zăpezii (alb însemnând cer, pamănt, nu ca le-ai deosebi atunci care și cum sunt) iar daca nu sunt copaci sau ceva repere, poți să începi să ai dureri de cap pentru că al nostru corp nu reușește să își stabilească echilibrul. E destul de riscant, mai ales dacă ești singur (ceea ce iarna clar nu e indicat!)



Am ajuns noi până la un releu pe care am vrut să-l considerăm punctul terminus căci nu mai puteam înainta așa, orbecăind mai mult, mai ales că era un vânt aspru care ne trimitea ace de gheață pe față. Ne-am întors la cabană, între timp Claudiu a decis că vrea să exploreze singur zona (o nuanțare a faptului că s-a rătăcit) și restul zilei am petrecut-o în așteptarea celorlalți, după cum am reușit: cei pe schiuri au mai mers pe drum, noi, ceilalți am stat înauntru și am jucat ceva cărți și am mai stat la povești. Dl Dinu ne-a mai povestit din experiența sa (moment în care ne-am adunat toți, ca niște copii la poveste).



Sâmbătă ne-am trezit cu ceva petece de cer senin și am plecat viteji spre vf Ineu. Vremea părea să nu ne joace feste așa că noi eram fericiți că am prins măcar o zi bună. Am ajuns în creastă și sufla vântul destul de aspru, dar suportabil. Când am văzut că se adună norii, ne-am dat seama că nu era a bună. Plus că zăpada era moale și ne afundam până la brâu, făcând înaintarea foarte anevoioasă. Am ajuns până într-un punct destul de aproape de lacul Lala însă chiar nu mai avea rost să continuăm. Vremea devenea din ce în ce mai rea. S-au înmânat carnetele noilor membri (e tradiția ca, odată ce devii membru, carnetul ți se dă în prima tură pe care o ai cu clubul ca membru propriu-zis, nu doar aspirant).

Ne-am reîntors la cabană, mergând mai agale (și-așa nu ne grăbeam nicăieri, azi timpul avea răbdare cu noi) cu Grați, Oti, Laura G povestind despre cercetași sau despre ce ne mai trecea prin minte. Am ajuns destul de veseli la casă, ca să fim în ton cu veselia din jur și ne-am pus pe joacă. Seara s-a încheiat magistral cu o baba-oarba propusă de Luci afară. A fost super-distracție!

Duminică ne-am îndreptat spre Cluj însă am zis că nu e frumos să ne despărțim așa rapid, drept urmare, "nucleul dur" aka Ramona, Dani Bucur, Dani, Oli, Ana, Dragoș, Laura G și cu mine am mai stat la Ramona la o poveste și ca să mai prelungim week-ul. Și-așa trecuse prea repede.

Acestea fiind zise, am dat o filă mai departe și v-am explicat apariția "nucleului dur" care va mai fi întâlnit pe aici ocazional.

Au revoir!

marți, 16 martie 2010

Stagiu AMD București



Pentru că am cam rămas în urmă cu evenimentele (nu prea îmi dau seama când trece timpul pe lânga mine în ultima vreme), încep cu ce a fost acum două săptămâni. Și apoi ce a fost săptămâna trecută.

Păi, s-a dat sfoară în țară la un moment-dat că cei din AMD București cer stagiu de pedagogie pentru toate ramurile de vârstă (a se citi pedagogie la cercetași). Nu era ținta mea să ajung la București la stagiu, dar, printr-o conjunctura aparte, așa a fost să fie. Categoric nu îmi pare rău. Și o să vedeți și de ce.

Peripluul meu a început sâmbătă când, după vreo 10 h și ceva cu trenul de la Cluj la București (mulțumim CFR-ului pentru întârzierile de rigoare, am ajuns eu (shiny,happy trainer) la sediu la AMD. Energie aveam cu carul(habar nu am de unde, căci nu avusesem o săptpmână prea ușoară), așa că mi-am aranjat materialele, am revăzut așteptările participanților și cam în ce stadiu sunt și am dat bice.

Pentru ca să faci pedagogie ca lumea, ai nevoie de o săptămână. Cel puțin. Dar cum nu ne permitem întotdeauna și cum suntem foaaarte flexibili și receptivi, liderii cercetași made in Romania pot asimila mai repede decât normal noțiunile.

Așa că dimineața a însemnat galop prin prima parte de metodă Scout: lege și promisiune, sprijinul adult, natura, educația prin acțiune și cadrul simbolic. Am punctat ce sunt fiecare, cine și ce știe despre ele, ce este mai important. Plus bonus din partea casei: caracteristicile tinerilor de 11-14 ani.



Partea a doua însă a fost "crème de la crème": sistemul patrulelor și sistemul de progres personal. Așa că dragii mei participanți au format patrulele Marinarii și Vulturii și au simțit pe pielea lor ce înseamnă lucrul în patrulă. Apoi, a pornit o discuție destul de productivă despre însemnele de merit și sistemul de progres care a durat multișor dar a fost mai mult decât bună: i-a stimulat să se pună în pielea celor de vârsta temerarilor, să gândească ce le-ar place și ce ar prinde mai bine. Apoi, am trecut la punctul sensibil numit ACTIVITĂȚI.

De ce sensibil?

Pentru că un lider nou este pus în fața faptului împlinit. Ai o mână de copii și trebuie să faci ceva cu ei. CUM? Și cum reușesc să ating obiectivele propuse de organizație pentru această ramură de vârstă, cum îi fac să le placă cercetășia, mai ales că eu știu că e un lucru foarte fain?

Și-au dat seama foarte repede de cuvântul cheie al temerarilor numit Aventura și s-au pus pe treabă. Au ieșit niște fișe foarte faine de activități care vor fi puse mai mult ca sigur în practică în curând.



Dacă vă întrebați, da, au fost toate într-o singură zi. Duminică am participat la un spectacol al lupișorilor de la AMD și am discutat ultimele detalii și am răspuns la întrebări, s-au distrat realizând doi cercetași din post-it-uri și am făcut evaluarea. Printre picuri ne-am mai și jucat căci trebuia să ne încălzim și să ne energizăm (dar mai ales, să fim și noi copii pentru câteva clipe)

Per total a fost foarte bine. Am mai stat cu prieteni vechi la povești, i-am revăzut pe cei cinci (care au rămas patru) și am cunoscut 11 noi lideri super-tari: Lili, Ioana, Diana, Sergiu, Marius, Leo, Alexandra, Diana, Iulia, Octavian și Alina.

Mulțumesc mult mai ales lor, căci au fost superbi și am făcut echipa faină!

Abia aștept să îi văd la lucru!

That's all folks pentru moment. În curând, ce a fost în week-end: tură cu CAR-ul (aka Clubul Alpin Român) în Rodnei.

miercuri, 3 martie 2010

Lecturi à la Cluj



Răsfoind newsletter-ul trimis de cei de la Cărturești (pentru care te poti abona la casă prin completarea unei hârtiuțe pe care să-ți lași numele și adresa de e-mail), am observat un proiect drăguț care a ajuns și la Cluj: Lecturi urbane. Evident că mă rodea curiozitatea, așa că am intrat pe blogul proiectului ca să văd care e treaba.

Proiectul este un proiect de implicar(t)e civică inițiat de cei de la civika.ro, ce își propune să promoveze lectura în locurile publice și în mijloacele de transport în comun. Pe drept cuvânt că nu prea mai citește lumea. Așa că, de ce să nu le arătăm că se poate? Ce se întâmplă de fapt?

Well, oamenii pasionați de lectură se întâlesc și merg împreună cu același metrou/autobuz (după posibilitățile pe care le oferă urbea) citind o carte. E de impact când vezi asta și, mai ales, ridică privirile oamenilor. Cu puțin noroc, chiar întreabă. Și de aici îs ai tăi: le explici ce și de ce faci și îi îndemni să facă și ei astfel. Le dai chiar și o carte pentru asta.

Ideea e ca, la un moment dat, să fie și mijloacele de transport în comun locuri de citit. Doar nu ai să stai jumătate de oră până la Cora degeaba! Mai degraba termini capitolul pe care l-ai început ieri!

M-am înscris pe lista de voluntari să mă plimb citind. Având în vedere că am aflat târziu, erau destui oameni pentru data de 5 martie. Poate la una ulterioară.

Tu unde citești?

marți, 23 februarie 2010

Mișcare în parc

M-am mai dezmorțit și eu căci e iz de primvară în aer. Așa că, după o perioadă în care nu am depășit gradul de moluscă, am decis că e timpul să redevin impala.

Zis și făcut. Mi-am făcut playlist de alergat, mi-am pus caștile în urechi și am pornit pe străzile din Zorilor să-mi pun mușchii la treabă. Îmi trasasem eu ceva traseu în minte ca să ajung și prin Parcul Mare, să am și deal, să am și vale. Așa, ca să încep totuși anul acesta pregătirea pentru Maratonul Pietrei Craiului, pe care sper să nu-l mai ratez.

Când am ajuns în parc, am rămas puțin surprinsă de existența unor aparate de fitness publice, îngrijite, gratuite, la care să-ți lucrezi o mare parte din grupele principale de mușchi. Era destulă lume și reușeam să ne înțelegem tacit între noi, așa încât fiecare lucra la un aparat.
Chestie faină inițiată de primărie, pe principiul "mens sana in corpore sano". Poate or lua mai mulți aminte la asta.

Am început să citesc aventurile temerarilor participanți la Calea Lumii. Nu știu dacă am scris despre Trofeul celor Șase Căi până acum. O voi face în curand, că-s niște povești pe cinste, mai ales acum!

marți, 9 februarie 2010

Dor de Tatiana Stepa


Am auzit-o pentru prima dată într-a IX-a, cu "Copacii fără pădure". M-a uimit și fascinat totodată la ea intensitatea cântecelor. Apoi am început încetul cu încetul să mai ascult muzica ei, să învăț versurile. Să le cânt oricând aveam ocazia pe munte.

Apoi am aflat câte ceva despre viața ei. S-a născut în Lupeni, a luat contact încă de la 8 ani cu muzica și cu vioara. Apoi a mers la liceu și a cunoscut chitara și muzica folk. A urmat Cenaclul Flacăra, cenaclul "Numai iubirea". Apoi au urmat sutele de concerte. În orice înregistrare te uiți, o vezi cu ochii triști dar cu atâta sulfet acolo, pe scenă! Câtă expresivitate!

Nu i-a fost ușor. A lucrat în mina din Lupeni 11 ani. A fost căsătorită. A divorțat. A fost bolnavă de cancer. Și a luptat cu el multă vreme. Pentru mine e un model de luptătoare pentru viață. Pentru că evident, îți dai seama că e prețioasă doar când riști să rămâi fără ea. Și a răpus-o până la urmă. A murit în august 2009. Am aflat prin telefon de la mama...m-a întristat.

Acum îi ascult una din melodiile mele preferate ale ei, cântată cu Magda Pușcaș, cu care alcătuia grupul Partaj. Se numește "Creion". Iar versurile sunt următoarele:

Să stăm cândva de vorbă, iubitul meu, în doi
Să cheltuim o noapte pe tot ce suntem noi,
Să ne apuce ziua, ca un frison târziu
Eu să detest cafeaua, tu un bătrân rachiu.

Să tremurăm pe-aproape, la geam, eventual
Sub ploaia de miresme a unui blând caval
Tu să-mi aduci aminte, de el, eu să mă mir
Ca de un vin bezmetic, uitat într-un potir.

Să ardă, pe-ndelete, în soba pentru gaz
Cărbunii, economic, din tot ce-a mai rămas
Să fie cald în casă și rânduială-n lucruri
Să fim, întâia dată, noi singuri, să te bucuri.

De noaptea care trece, de ziua care vine
Atât cât se mai poate, cât ni se mai cuvine
Să stăm ca unul singur de vorbă amândoi
Și să săpăm în urmă, până vom da de noi. -bis


Găsiți și aici:


Cu dor de Tatiana Stepa,
Impala

vineri, 5 februarie 2010

Ted - Ideas worth spreading


Am dat recent de un site pe care era speech-ul unui tip, Phillip Zimbardo, despre "o abordare sănătoasa a timpului". Spune și lucruri interesante, însă mișcarea lui de colo-colo și viteza vorbirii (poate era și un mod în care să sublinieze criza de timp contemporană) nu m-au impresionat în mod special (deși am urmărit cu interes destul de mare toate cele 6.31 min, mai ales elementele de public speaking, pe lângă informație).

Ce e mai fain e că am găsit speech-uri despre absolut orice domeniu. Bineînțeles că cel medical mi-a atras atentia (ergo, acum ascult un speech despre cancer și o nouă strategie de abordare a tratamentului) însă mai sunt câteva care stau la rând pentru când le va veni vremea (probabil duminică dupa examen)

So, pentru amatori... Ted- Ideas worth spreading www.ted.com

duminică, 31 ianuarie 2010

Cum să-ți depășești limitele sau hike cu temerari în Cheile Turzii



Ideea hike-ului în Cheile Turzii a pornit sâmbătă dimineața, la un ceai la cafeneaua de la bibliotecă, într-o pauză de la studiul intens din sesiunea UMF. Din vorbă în vorbă, ajunsesem cu Diana la concluzia că daca tot s-a încălzit afară, ce-ar fi să mergem cu copiii pe undeva? Așa că am pus de un hike ad-hoc, și am văzut câți cercetași răspund "gata oricând". Rezultat: 4 temerari veseli și voioși (vreo alți 5 erau plecați din oraș, grație vacanței intersemestriale la școlari și alții aveau probleme și s-au motivat).



Duminică la 8 dimineața în fața Teatrului Național din Cluj eram 5 omuleți: Mihai și Iulia Man, Mihai Iuga și Geo. Așa că am luat prima mașina ce am găsit-o spre Turda și am vizitat salina. Auzisem că au refăcut-o și, pe drept cuvant, e "europeană". Temerarii mi-au spus că asta nu mai e salină, că e afacere. Dar, în fond, asta-i și ideea. Exploatare la maxim și profit. Și sincer, le iese. Gândește-te la o salină cu lift de sticlă, cu ditamai sala în care se regăsesc: teren de sport, loc de concerte, loc de minigolf, teren de bowling, lac și barcuțe să te plimbi pe lac, în concluzie,un loc de agrement în toată regula.

Apoi, am pornit spre Chei, cu ceva întârziere față de planul inițial. Am ajuns acolo, am început cu o bulgăreală și am continuat să mergem spre cabană și de acolo să decidem ce facem. Tot numai râsete și hohote până la cabană. Acolo am observat cu stupoare cum cabana este în "perfectă stare de folosință", deci fără geamuri, cu un câine ce era închis înauntru dupa niște gratii, cu terasele, care probabil vara sunt arhipline de turiști, acum închise. Și eu, care speram să fie un loc de luat ceai cald înainte de drum. Ne-am mulțumit cu cel din termosuri și am pus de-un prânz cu sandvișurile de acasă (deja auzisem pe drum prea multe despre sandvișul cu salam rustic al lui Mihai, cred că devenea laitmotiv:)) )

Apoi am zis că hai să mai și mergem. Ce să facem, cum să facem? Au propus copiii să traversăm cheile. Mi-era puțin frică, ce-i drept, că e periculos, gheață, putem aluneca, etc, scenarii de astea negre, numai bune pentru un om ce are în responsabilitate alți oameni. Le-am alungat din minte și am zis no, bine, mergem, și dacă vedem că se face nasol, ne întoarcem. Și-am tot mers, și-am mers, până ce am ajuns la capătul celălalt de chei. Peisajul e spectaculos și zic eu că a meritat cu vârf și îndesat.





Când am ajuns aproape de capăt, Iulia a zărit peștera din dreapta și a propus să mergem. Acord în unanimitate, așa că am urcat acolo, am trecut de intrare și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut niște formațiuni ca un fel de stalagmite de gheață, care arătau absolut desprinse din altă lume.



După ieșirea propriu-zisă din chei, am pus de bulgăreala promisa la început ( nu că nu ar fi avut loc și pe parcurs, dar să-i dăm o notă mai oficială ) și ne-am dat seama că ceasul arăta ora 14 (și noi, care vroiam pe la 15-16 să fim în Cluj). Am sunat-o pe Diana să văd daca din Săndulești aveam cum să o luam spre Cluj dar supriză! Șansele să găsim o mașină erau foarte mici și domnul cu care vorbisem să ne ia din Turda nu ar putea ajunge pe acolo decât...prin Cluj! Da, foaaarte amuzantă situația, mai ales că trebuia să ne întoarcem. Aveam două variante: înapoi prin chei sau pe sus, pe deasupra cheilor. Am zis că "hai să diversificam", așa că am luat-o pe deasupra cheilor. Părea mai aproape. Cu subliniere pe "părea".



De aici a început ceea ce numesc eu "hike-ul de anduranță". Dacă până atunci ne trasasem niște limite, clar au fost șterse și trase mai departe. Pentru a ajunge deasupra cheilor, când tocmai ai ieșit din ele, e clar că trebuie să urci. Mult. Și am urcat. Și am urcat. Și am urcat. Ca să ne ajute Mama Natura, ne-a trimis sora Ploaie Mocănească să ne însoțească pe traseu. Nu cred că are rost să subliniez reacția tuturor când dealul parcă creștea văzând cu ochii. Ne-a luat în jur de o oră jumătate urcușul. Cu popasuri la fiecare marcaj, cu un fel de "are we there yet?" din 2 în 2 minute, cu trânte și noroi, cu apă și râsete, cu cât-de-mult-îți-poți-depăși-limitele ridicat la puterea a 5-a. Temerarii din punct de vedere fizic, eu mai mult moral.

Stâlpul din vârf, care ne arată o oră până la cabană și vreo 7-8h până în Cluj, prin Făget, pe jos, a fost ca o rază de speranță și un impuls sănătos să continuăm în ritm alert. L-am sunat pe domnul Codrin (cu care venisem de dimineață din Cluj) să ne aștepte pe platoul de deasupra cabanei. Înca un impuls să mergem mai departe. Deja, când am ajuns la loc drept, și nu mai urcam, au mai început râsetele, glumele, întrebări, discuții.



Am ajuns și noi la cabană, după o coborâre artistică prin padure și am înaintat spre platou. Știam că acolo va fi mașină. Ergo, loc cald și drum spre casa. Yuppy!!! Nu pot să descriu cum ne am urcat dealul să ajungem pe platou. Cert este că am ajuns, ne-am uitat la chei și fiecare s-a minunat în felul său pe unde am fost în doar 5-6h. Apoi poza de final (cu reclamațiile de rigoare: ce poză mă, hai în mașină! dar cu zâmbete pe masură) și ne-am luat la revedere de la Cheile Turzii, cu promisiunea că venim noi într-un hike de week-end pe aici. Când va fi mai cald. Și eventual fără sora Ploaie Mocănească. Nouă ne place de ea, însă prietenilor Bocaci și Haine nu prea.


Pot zice cu mâna pe inimă că a fost o zi în care ne-am cunoscut cu toții limitele și le-am lăsat liniștiți în urmă. Temerarii au aflat cât de mult înseamnă "încă puțin" și cât înseamnă "mai pot". Au aflat cum să se ajute unii pe alții la nevoie...cu o mâna, cu vorbe, cu glume, cu așteptări. Au aflat ce înseamnă să mearga iarna, ce înseamnă să fie ca o echipă și că fiecare are rolul lui. Unul e mai serios și mai cu capul pe umeri. Altul e mai zăpăcit și e animatorul grupului. Altul e sursa nesecată de bancuri. Altul e cel care-i ține uniți fără să-și dea seama. Altul e cel care zice "hai că pot" chiar când corpul ar cam spune altceva. Altul știe să aștepte. Altul știe să motiveze. Sunt mai multe ipostaze decat 4 temerari? Nu-i nimic! Fiecare se regăsește în cel puțin două.



Cât despre mine...am simțit cum e să ai responsabilitatea totală. Adica de la riscul de a ajunge pe întuneric, la riscul de a te trezi cu vreunul care clacheaza la efort, la riscul de a te alege cu mustrări din partea lor și a părinților. Cu ce m-am ales? Cu zâmbete de învingători, cu expresii de gen " a fost cel mai tare hike". Mi-am cunoscut mai bine temerarii, care mi-au demonstrat că sunt buni, că pot să răspundă unor provocări și mai ales, că știu să acționeze în fața lor. Și ce-o mai fi acum în suflet și în minte nu deslușesc. A, și cu multă apă:). Și ceva oboseala (materializată în 3h de somn "ca bolovanul" la sosirea în camin).


That's all folks!...for now, at least. Căci aventurile temerarilor continuă...

Mai multe poze pe http://picasaweb.google.com/ro.laura.hen/CheileTurzii31012010#