Summer dream- part 3

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...

Summer time- part 1

Dupa indelunga, enervanta si extenuanta sesiune a venit si vacanta. VACANTA. VACANTA. VACANTA. Da, poate ca am inceput sa exagerez putin, dar chiar am asteptat-o.

Prima chestie importanta care mi-a marcat vacanta a fost legata de cercetasi: vizita cercetasilor francezi din zona Normandia in Pascani. Cei patru "verzi" au sosit la noi in oras duminica, pe 11 iulie. Asteptarea lor la gara a fost foarte amuzanta caci eram toti (aka exploratorii si cu mine) imbracati in uniforma si cu esarfa si oamenii de pe strada ziceau "uita ba, au venit si la noi americanii!. Ca sa vezi a naibii informare. In contextul in care chiar se fac publice de fiecare data actiunile cercetasilor din Pascani.

Oricum. Trecem peste. I-am cazat la Oana care, ca intotdeauna, a fost la inaltime: o adevarata gazda ce i-a asteptat cu bucate traditionale si toate cele. A doua zi hike in zona manastirilor: Agapia- Agapia Noua- Sihla, cu dormit pe undeva in preajma Sihlei. Cu ploile din ultimele vremuri va dati seama ca aveam parte de un real mud-surfing(sau surfing prin noroi, ca sa sune mai autentic) care daca la inceput a fost amuzat, mai apoi incepea scrasnetul din dinti. Mai ales ca multi nu erau obisnuiti. Am reusit sa gasim un loc fain de campare unde, peste seara, am inaltat catargul cu steagurile celor doua tari acum "surori" si ne-am apucat de cantat la chitara pana tarziu in noapte cand plumbuil se punea pe pleoape.

A doua zi am mai hoinarit putin prin zona, am marsaluit pana la Agapia sa prindem autobuz spre Targu Neamt si am lasat orice urma de cetate sau muzeu de obosit ce era grupul. Asa ca seara am pe trecut-o fiecare pe la casa lui, asteptand ziua de 14 iulie, ziua nationala a Frantei, cand le pregatisem o surpriza oaspetilor nostri.

Si aparent supriza a fost mare... poate prea mare. Pe noi in Romania invatandu-ne ca francezii sunt foarte patrioti, amn organizat o chestie cu tam-tam, cu speechuri, dansuri, parada de costume medievale, cantece cercetasesti, etc. Au ramas saracii: wow, voi serbati asa fain o zi care nu-i a voastra! asta pentru ca, pascaneanul, ca omul care nu se bucura prea des de chestii in orasul mic, stie cum si ce sa faca sa iasa ceva fain.

A mai trecut o seara de povesti si pizza. Dimineata zilei urmatoare insemna plecarea spre Iasi, dar si intalnirea cu temerarii. Evident ca a fost distractie mare si poate si mai evident e ca la gara au fost condusi de vreo 10-12 copiii. Si eu ajunsa inainte sa plece trenul, numai bine cat sa-i pup si sa-mi iau la revedere, cu promisiunea ca vom auzi unii de altii.

Cam atat momentan. Va tin eu la curent cu summet time for Laura. Episodul 2 va fi SNP 2010, apoi Scoutland 2010, apoi Atena si LoA Camp. Asta cand voi veni inapoi acasa. Tot atunci voi imbunatati postarea si cu poze. Urasc sa vad numai text, dar asta e. Nu va dura mult.

Pe curand!
Laura

Sâmbata la operă

Pentru că mi-era dor de operă și a fost ofertă pt biletele la premiera "Orfeu în infern", am fost la opera ieri. Inițiativa a venit din partea Deliei (președinta OSF) și am îmbrățișat-o cu drag pentru ca mi-era sete de puțină cultură.

A fost plină sala. Și aveau și de ce. Este o operă în două acte, cu o mulțime de personaje care se petrece pe trei planuri: pamânt, Olimp și infern. În centrul atenției sunt un soț și o soție, ambii la fel de infideli, soția ajungând să se încurce cu Pluto (considerat stăpânul Infernului) și acesta o ia cu el în iad. Soțul, fericit că a scăpat de ea, este abordat de Opinia Publică (un pseudonim al corului antic, al judecății așa-zise drepte) și este îndemnat să meargă în infern după ea.

Urmează o scenă din Olimp în care ne sunt înfățișate fel de fel de întâmplări printre care și sosirea lui Jupiter în zorii zilei, venirea lui Pluto pentru a da socoteală pentru femeia ce a răpit-o, Euripide (soția). Momentul acesta al venirii lui Pluto a fost fructificat cu brio de regizor (sau actori) prin inserarea unor replici acide care vizează situația actuală a țării. Gen: îți dau tot! mai puțin 25%! Sau zeițele și nimfele se revoltă iar Jupiter spune: asta e Revoluție? vreți Revoluție? Se aude un DA! Și una din zeițe strigă: luni!

Categoric au fost momente care au constituit un deliciu pentru public! E cruntul adevăr oricât de mult gust dulce-amărui ne-ar lăsa interpretarea artiștilor.

După momentul de răscoală, Orfeu (soțul) a ajuns, la îndemnul Opiniei Publice, în Olimp, pentru a-i cere lui Jupiter să i-o readucă pe Euripide. Jupiter este de acord și dorește să meargă personal în infern să o aducă. Atunci zeitățile vor și ele, așa că tot Olimpul pornește spre infern.



Acolo stă Euripide, "închisă" într-un pian. Ajunge Olimpul acolo, o caută toți cu mic, cu mare și când o găsesc se decid să o salveze prin transformarea lui Jupiter in muscă. Scena, mie personal, mi s-a părut grotească, cu un erotism sec între drăgălașa muscă și Euripide, dornică de ceva nou.

Urmează apoi scene foarte faine, pline de culoare și de dans. Asta mi-a plăcut cel mai mult cred. O dinamică extraodinară, mulți oameni pe scenă, costume care de care mai deosebite, orchestra care a asudat mult, însă a oferit un spectacol foarte fain! S-a încheiat cu un can can care a antrenat publicul (mai întâi cu fluierături, bine că și-au dat seama la timp că nu se află pe stadion) și apoi cu ropote de aplauze. Dacă dansatoarele mi-au smuls aplauzele one way or another, balerinul care a apărut din neant (de fapt, de după cortine) a făcut tot show-ul. Niște piruete, salturi și sărituri cu picioarele întinse perfect la orizontală la 180 grade.

Finalul a găsit sala în picioare, aplaudând actorii care au dat tot ce a fost mai bun din ei și s-a văzut. Lumea a plecat încântată, atât de jocul lor, cât și de micile ironii. În fond, omul trebuie să facă haz de necaz. Păcat că nu mai reușim și altceva...

A fost una din seri în care mi-am mai propus ceva pe viitor. Un proiect, un gâns și nelipsitul: când am să fiu eu mare...

Festivalul Luminii 2010, Cluj Napoca

Pe 10 martie luasem greaua decizie de a amâna Festivalul Luminii. Nu vroiam să riscăm iar, să fie frig și să se ducă pe apa Someșului șase luni de muncă. Așa ca am zis pas atunci când ni s-a confirmat de la stația meteo că vom avea viscol. Pas până pe 8 mai.

Ziua de 8 mai s-a apropiat și agitația a reînceput: căutam sponsori, voluntari, verificăm numărul de gulguțe (erau înte 15.000-20.000, deci suficiente), facem rost de lumânări, ultimele cumpărături, orarul zilei de 8 mai. Totul până la ultimul detaliu. Ca niște maeștri păpușari care-și proiectează spectacolul până în ultimul moment.




Sâmbătă dimineață, un soare puternic ne-a trezit pe toți și ne-a dat o stare de bună dispoziție. Vremea, cum rar în ultima perioadă se întâmplase, ținea cu noi. La 10 ne-am adunat la sediu, am luat tot și am încărcat în mașini iar la 12 totul era în parc: 15.000 de gulguțe nedesfăcute, televizoare, lumânări, sfoară, bannere, cort, cercetași și mulți trecători curioși. Chiar și proful de analitică Săndulescu cu nepoțica.



Am desfăcut gulguțele, am scris semnele de carte și s-a făcut și ora pregătirii scenei: amplasarea gulguțelor în Parc. Veniseră toți temerarii, explo, seniorii, liderii, voluntarii, chiar și lupișorii! La 19 parcul era gata. Fiecare alee era încadrată de gulguțe, expoziția foto deja avea vizitatori, televizoarele fuseseră amplasate, crinul suspendat finalizat, gulguțele suspendate gata de luminat. La 20 s-a dat startul: toată suflarea cercetășească și voluntarii, dar și trecătorii au aprins gulguțele... în mai puțin de o oră totul era luminat!



M-am oprit la un moment-dat din dute-vino ca să privesc spectacolul, valsul de lumini și umbre al nopții și lumânărilor. Era magnific, magic! Atâta căldură, mister și bucurie! Mi-a umplut pur și simplu inima! Mă simțeam ca un copil și săream peste tot ca un mic ștrumf. Redescopeream frumusețea lucrurilor mărunte și mă bucuram de fiecare secundă care îmi încărca pozitiv bateriile! Știam că peste 70 de oameni au robotit și că alți 2000 se bucură!




Am întâlnit colegi, profesori, prieteni, oameni necunoscuți care admirau parcul și zâmbeau din tot sufletul. Se vedea pe fața lor relaxată și decrispată că ne atinsesem scopul: oamenii ieșiseră din casă ca să vadă acest Festival, au sunat prietenii să vină în parc că "e foarte fain!", chiar s-a blocat rețeaua Orange de nu mai reușeai să dai de nimeni(la anul ne punem ca obiectiv să blocăm toate rețelele :P ).



Ca în fiecare an, jongleriile cu foc au fost principalul punct de atracție și, întucât știam ce se va întâmpla, au existat trei puncte de jonglerii pentru ca lumea să nu blocheze de tot aleea principală. Oricum au făcut-o, dar noi măcar am încercat... Show-ul final a fost incendiar: 12 jongleuri și 3 instrumentiști, care acompaniau jocul cu focul cu o muzică tribală ce mergea de minune, au reușit să țină în priză publicul.



La ora 23, începea să se diminueze fluxul de persoane, să se stingă focul jongleriilor dar nu și cel din inimi. Fusese frumos. Cald și frumos. Lumea plecase acasă foarte entuziasmată și mult mai veselă. Noi nu știam pe ce por să mai scoatem fericirea că ne-a ieșit atât de bine! Într-o oră am eliberat parcul de tot ce a însemnat gulguțe, sub privirile uimite a doi polițiști ce patrulau ("da' voi strângeți la ora asta?"), am înmânat diplomele celor care au fost acolo și am plecat spre Living. Unde, pentru staff, Festivalul Luminii s-a terminat odată cu terminarea nopții...

La 5.30 plecam de acolo. Ne uitam la lumina de afară și la ploaia ce parcă zicea: "gata! v-a ajuns vremea bună! ce, eu nu trebuie să-mi fac de cap?". Am zâmbit, ne-am dus fiecare la casa lui și ne-am odihnit.
Astfel a căzut cortina și stagiunea FL 2010 s-a încheiat. Pe la anul!



Ai fost la Festival? Cum ți s-a părut?

Lecturi à la Cluj ediția 2

Vă spuneam despre acest proiect în posturile trecute. Dacă data trecută m-am trezit prea târziu ca să pot fi voluntar, acum am primit mail din timp și m-am înscris în echipa rachetă ce avea să îndemne lumea să citească oricât și oriunde.

Drept urmare, vineri după-masă se anunța mare adunare mare în stația de pe Memorandumului. Voluntari care mai de care mai dornici să îndemne clujenii la lectură aveau să se adune la 16.30 acolo. Voluntarul-Laura a ieșit mai devreme de la curs și a decis că ar putea să meargă în Piața Unirii să... citească! (așa, de încălzire). Bineînțeles că, atunci când Voluntarul-Laura a binevoit a se uita la ceas, mai erau 3 minute până la întâlnire! (bine că era aproape că altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat!).



Cu zâmbetul pe buze m-am îndreptat spre stație, cu cartea în mână, ca să cunosc și alți "book lovers" (după cum ne-am gândit și noi că ar fi bine să facem un badge la temerari). Evident că nu mai era nimeni cu carte în mână, și nici un grup mare sau mai știu eu ce care să iasă în evidență. M-am învârtit pe ici-pe colo, m-am întâlnit cu Di și am stat la povești și, când m-am întors -eram cu spatele la stație-, hop! Un grup mărișor, de vreo 20-30 de omuleți stăteau în jurul a două sacoșe mari cu cărți. Pe o parte dintre ei îi văzusem așteptând acolo dar nu îmi trecuse prin cap că acele grupulețe mici așteptau tot ora 16.30.

Mi-am strecurat antenuțele și am reperat o fată creață, cu geacă de piele care aveam să aflum că era Cezara, unul din capetele răutăților. Ne-am împărțit în echipe după un proces complex de selecție (grupați-vă în cinci echipe și veniți să vă luați cărți!). Lumea era venită destul de grupat așa că am găsit un omuleț la fel de "ok, de unde să incep?", ca și mine, și am făcut un grup de 2. Carina și Laura. Bun... apoi, am mai reperat un omuleț cu aceste semnalmente, nume de cod Cosmin și am făcut și noi un grup. Și pentru că nu puteam fi șase echipe, am devenit o echipă de 7 oameni și am urcat în autobuz.

Am preferat să citesc prima tură. Unu, pentru că îmi plăcea cartea (Șapte zile pentru o eternitate, de Marc Levy) și doi, pentru că vroiam să văd reacțiile oamenilor. Apoi, am pornit și eu la treabă și am mai dat cărți, explicând oamenilor de ce facem asta și îndemnandu-i la citit în locuri neconvenționale. Au fost și care au refuzat, și care au primit cu bucurie, și care au ascultat și au zis nu. Din lipsă de timp, în lipsă de chef. Sau cine știe de ce?




Cert este că la 18.30 am terminat, dupa ce am făcut puțin turul Clujului din centru pe 1 mai, apoi în Grigorescu, Zorilor, Mărăști și iar centru.

Concluzia? Câteva ore în care am cunoscut oameni faini, în care am mai povestit despre una-alta, în care am citit (altceva decât școală), în care am împărțit cărți și dacă nu cărți, măcar zâmbete, în care am cunoscut noi rute de autobuz în Cluj. Câteva ore în care am văzut orașul puțin altfel, în care am mai făcut ceva așa încât lumea să fie puțin mai bună decât mai găsit-o.

Și nu în ultimul rând, un nou mod de a-mi petrece timpul liber: îndemnându-i pe oameni să citească mai des.

Abia aștept următoarea ediție. Între timp, mă delectez cu "Invitație la vals", de Mihail Drumeș și sunt în căutare de alte cărți. Sugestii?

Cioclovina

Încerc să ajung din urmă timpul și să vă zic de experiența Cioclovina. După ce vara trecută mi-a vorbit Gherman despre locație cu tot sufletul ce-l are acolo, m-am decis că as putea să pășesc și eu pe acele meleaguri. Așa că, grație unei ferestre de la cursuri, am putut pleca pe 25.03. Destinația 1: Simeria. Destinația 2: Călan. Destinația 3- "la garaje". Destinația 4: Cioclovina.

După un drum mai încâlcit, dar în care parcă toate se potriveau ca să ajung eu cât mai repede sus, la Cioclo, am urcat agale la lumina lunii dealul si am ajuns la o căsuță îngrijită, cu ditamai grădina și mule construcții anexe. Era casa celor din CL Hunedoara. Cioclovina lor dragă.



Am dat de un grup de americani care jucau Jungle speed (am învățat și eu cam care e treaba) și ne-am distrat copios. Urma ca a doua seară să fie și mai veselă, dar, datorită unor probleme de sănătate, au plecat vineri dimineața. Dar nu a fost bai că a venit Buburuza(a se citi Mihaela) că a avut chef de deconectare de Bucureștiul anost (și cine nu ar avea chef de deconectare?!)


Au urmat două zile complete de hoinăreală îmbinată cu muncă, stat la povești, cântat la chitară, ascultând focul trosnind. Am mai făcut treburi pe lângă casă, am mers și noi pe la Cioclovina cu apă și într-o parte a pădurii plină cu ghiocei. Apoi am văzut zidurile dacice, am aflat poveștile despre comorile de acolo și am privit liniștiți asfițitul. Am învățat o părticică din viața albinelor, am verificat stupii, devenind mici apicultori (a se citi Mihaela și cu mine, căci Gherman era profesorul).



Nu știu cum să descriu în cuvinte starea de beatitudine ce am avut-o acolo... atâta liniște, oameni păstrați mai curați decât "jos", la oraș, plaiuri minunate, soare și ploaie, vânt și căldură. Liniște, nopți cu prieteni dragi, chitara zdrăngănind...

Chiar nu pot. Nu ai cum să cuprinzi în vorbe. Trebuie să vezi. Să simți. Să auzi.

Și să mergi cât mai des.

Abia aștept week-ul următor cu 1 mai să mai urc acolo. Să mă mai încarc pozitiv încă o tură. Ca să nu mai zic de vară în care sigur îmi iau câteva zile numai să stau să studiez flora medicinală din zonă.




Cioclovna, here I come!