joi, 28 ianuarie 2010

Pensula e in posesia ta...


Atunci cand lucrezi la cercetasi cu copiii te gandesti: de ce fac asta? Reusesc sa-mi indeplinesc scopul? Ce ma motiveaza sa raman aici?

La inceputul muncii mele de lider, pasii imi erau nesiguri. Parca invatam sa merg. Ii vedeam pe copii curiosi si eu eram si mai si. A urmat un an in care am inceput sa ne cunoastem, sa colaboram. Sa aflu despre unul despre altul. Ca Mihai e pasionat de geografie si stie o gramada de chestii. Ca Andrei e olimpic la info. Lui Camil ii place muzica mult, mai ales sa fie dj. Pe Vlad l-a prins "virusul" cercetasiei. Geo e vorbaret, mult prea vorbaret dar e sufletist si se implica. Alex e serios si se simte ca a fost format de la lupisori. Maria a scris o carte si are n activitati extrascolare. Si ii place sa cante la chitara. Alin joaca handbal de performanta si ii iese f bine. Razvan e mai retras insa e foarte serios si ii place sa inoate. Fiecare din acestia si multi altii sunt complecsi si au calitati si defecte. Nu ii cunosc insa bine si ma indoiesc ca voi reusi pana ce trec la explo.

Incetul cu incetul am inceput sa prind gustul. Era frumos sa te intalnesti cu ei, sa te umple cu energie, sa te gandesti ce sa le pregatesti ca sa le faci o intalnire cat mai interesanta. Inca mai lucrez din greu la asta. Aventura e cuvantul domninant. Si surpriza. Mi se pare ca ei sunt un fel de copii rataciti in atitudine de adolescent spre adult. Si trebuie sa impaci ambele parti. Sa fie cat mai copii dar totodata sa aiba responsabilitati care sa le stimuleze si cealalta parte.

Cand liderii din Pascani si-au depus promisiunea, mi s-a propus si mie asta. Am spus vehement nu. Nu ma simteam gata. Nu credeam ca sunt in stare sa am responsabilitatea asta. Nu sa fiu acolo pentru copii sau sa raspund gata oricand. A fost un moment destul de aiurea caci toti se asteptau sa accept. Si nu am facut-o. Nu mi-a parut rau pentru mine niciodata. Doar pentru ei si dezamagirea pe care le-am adus-o. Probabil pentru ai mei ar fi insemnat mult sa-mi depun promisiunea atunci.



Cu putin timp in urma, m-a intrebat Diana daca nu m-am razgandit. Si atunci am zis ba da. DA, cred ca sunt in stare. De ce mi-am schimbat optiunea? Cheia au fost copiii. Ei m-au motivat indeajuns, mi-au aratat ca pot sa fac asta si pot sa o fac bine.

Ma motiveaza fiecare zambet a lor, fiecare replica mai critica pe care o primesc de la ei, fiecare temerar ce vine la intalnire entuziasmat. Chiar si micile prostii pe care le fac. Apoi faptul ca ii vezi cum cresc. Si cum se dezvolta. Si tu ai un rol in asta. Da, TU, liderul lui, aduci o schimbare in bine.

Astazi am primit o felicitare draguta de inceput de drum...imi spunea ca "Ai pensula in posesia ta, la fel si culorile. Picteaza PARADISUL! Iar apoi intra."

Iar citatul semnificativ pentru provocarea 1 este: "Individuality over-developed means self let loose, which is the opposite of what we want. Individuality with character means something totally different; it means a man with self-discipline energy, ability, chivalry, loyalty and other qualities that go to make other qualities that go to make a good man" - by our beloved Robert Baden-Powell.

duminică, 24 ianuarie 2010

Pofta de natura


M-am trezit de dimineata cu un chef nebun de mers in natura. Imi propusese Ana vineri sa merg la Vladeasa dar nu imi permitea timpul...ramasesem in urma cu materia si am zis ca mi-am facut tura de iesit inafara Clujului odata cu ToT-ul.

Dar fiind duminica am zis ca mort-copt, ies. Chit ca e ger de crapa pietrele (-10 grade celsius) trebuie sa imi oxigenez creierul. Zis si facut. Mi-am pus ceiutul fierbinte in sticla (termosul de jumate mi s-a stricat din motive necunoscute), castile in urechi si aparatul in geanta si am plecat agale pe Republicii cu destinati Gradina Botanica.

La ora aia (11 a.m.) era pustiu. Dom' portar citea ceva si se uita lung la mine cum de ii zambesc asa si mai ales ce Dumnezeu fac in Botanica pe vremea asta? Raspunsul era tot in zambetul meu (energie de la natura neneeee!). Era amuzant cum scartaia zapada sub bocanci si era atat de bine cand soarele batea in fata.

M-am dus pe cele mai mici potecute, printre copaci, urcand, coborand, orice ca sa ma simt cat mai in natura. Si a iesit binisor:). Oricum au conservat destul de bine salbaticia intr-o zona din Gradina si acolo evident ca a fost cel mai confortabil si revigorant.

La un moment dat mi-am scos castile din urechi sa ascult putin lumea. Si se auzea si zumzet de masini, si pasari cantand, si apa ce curge (este un paraias ce traverseaza Botanica) si cum cade zapada din copaci, si un catel de la casele din apropiere. Asta a fost bomba de energie suprema de care aveam nevoie ca sa-mi continui procesul de studiu intens al chimiei organice.


Cand stateam si ascultam mi-am adus aminte de filmul pe care l-am vazut azi noapte (cand puteam sa jur ca ma voi pune la somn pana in 1 si am zis ca ma uit doar la cateva secvente din film inainte sa dorm si am vazut intreaga secventa de 2h). Se numeste "August Rush" si am auzit de el de la Miha. Filmul e dragut, e cumva despre muzica pe care o emite lumea intreaga si cum tu poti auzi si simti aceasta muzica. Povestea porneste de la un baietel care de 11 ani sta in orfelinat, cu speranta ca parintii lui vor apare. El aude muzica. El stie. Stie ca sunt acolo si vor veni. Ni se arata ce s-a intamplat acum 11 ani, cum s-au cunoscut parintii, etc.

Apoi el ia decizia ca trebuie sa plece din orfelinat pentru a putea sa isi gaseasca parintii. Ajunge in New York, cunoaste diferiti oameni care ii influenteaza si isi descopera talentul si pasiunea pentru muzica (Do you like music? I like it more than food). Este acceptat la Julliard, o prestigioasa scoala de artisti si ajunge sa scrie o rapsodie din muzica ce o aude. Stie ca aceasta ii va aduce parintii inapoi si asa este. Finalul e foarte "touchy". Pe mine m-a luat tremuriciul cand am auzit muzica asta: http://www.youtube.com/watch?v=gQTsW6TGAUE

Pana acum asta a fost portia de energie pe ziua de azi si ma pot reintoarce la treburi lumesti. Organic chemistry:D

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Mark Gungor- Tale of two brains


Auzisem despre Tale of two brains la sesiunea de Public speaking de la ToT, saptamana trecuta. Ce este asta?

E o parte dintr-un seminar al lui Mark Gungor, un american ce este preot si tine seminare despre casnicii, evidentiind problemele de cuplu prin situatii normale pe care le parodiaza.

Tipul este de o expresivitate uimitoare, ba e femeie care vorbeste cu ale n femei, ba e un "couch-potato" ce sta toata ziua si se intreaba de ce nu-i merge lui bine. Sesiunea porneste de la diferentele intre creierul femeii si cel al barbatului. Ca ne place, ca nu, ca recunoastem sau nu, exista diferente uriase. Mark a impartit creierele astfel:

-cel feminin ca un ghem mare de fire care fac tot timpul conexiuni intre ele: ba cu ce se intampla la televizor in timp ce vorbesti cu mama la telefon si ii calci camasa lui, ba cu copilul care se joaca in fata ta si tu completezi niste acte si ai grija de mancarea de pe foc si o auzi pe prietena ta ce i s-a intamplat zilele trecute

-cel masculin, un dulap cu cutiute pentre care si cutia "nimic"- adica momentul ala in care sta tipul, se uita in gol sau schimba posturile si cand il intrebi "ce ai?", el raspunde: "nimic". Multe fete/femei se enerveaza la faza asta. "Cum ma nu te gandesti la nimic? Ai pe alta? Ai probleme si nu-mi spui? Niciodata nu vorbesti cu mine!!!" Si ei stau buimaci si se gandesc: "ce am facut frate de data asta?"

Apoi a evidentiat ca un barbat poate sa gandeasca intr-o singura directie. Daca trebuie sa vorbeasca cu cineva si sa repare masina, nu le face pe ambele. Repara masina si apoi vorbeste cu omul. Femeia in schimb, daca ar mai avea un set de maini, ar fi dispusa sa se imbrace, sa gateasca, sa calce, sa manance, sa aiba grija de copil, etc etc, toate in acelasi timp. Tine de cum esti capabil sa iti focalizezi atentia. Femeile sunt genetic programate sa fie "multitasking".

Gandeste-te ca toata sesiunea dureaza doua ore, in care trece asa in revista multe din situatiile tipice unei casnicii si mai ales ce si cum gandesc barbatii, respectiv femeile. Daca unui barbat ii zici ca ai o problema, el vrea sa o rezolve. Daca ii zici ce ai facut azi, o sa se uite la tine: "asa, si ai ceva sa-mi zici?". Femeile simt nevoia sa o sune pe cea mai buna prietena si sa zica ce a vazut astazi, cu cine s-a vazut, ce s-a intamplat, etc etc. Barbatii nu.

Fascinant cum trece ba in rol de femeie, ba in rol de barbat. Publicul e cucerit, rad cu lacrimi (nici nu ai cum altfel, e total omul!). Mai face o analogie funny: sa ne imaginam plastic femeia: iei o hartie si desenezi o inima mare in partea de sus si la o distanta x dedesupt un smiley face(analogia e evidenta, daca nu, va dati seama imediat). Ce vrea un barbat? Sa ajunga la smiley face. Cum? Ajungand la inima, ergo cale verde spre smiley face. Femeia ce vrea? (consideram reprezentarea barbatului aceeasi cu cea de mai sus a femeii). Sa ajunga la inima. Cum face asta? Trece prin smiley face.

Mai spune despre cum se vad femeile si cum se vad barbatii. Ei sunt mandri asa cum sunt, gasesc ei motive, femeile tot timpul se compatimesc, ca is prea grase, prea slabe, au ten uleios, risuri de expresie, etc etc. (trist, ne-au depistat! si noi care credeam ca suntem subtile!)

Sunt multe faze faine si nu stau sa le descriu aici pe toate. Las un link de youtube aici http://www.youtube.com/watch?v=GuMZ73mT5zM . Totul e vreo doua ore, nu stiu daca se gaseste pe youtube tot, dar care sunteti de prin Cluj cereti si vi se va da.

Acum e randul Cristinei sa se amuze (tocmai ce se uita la el si o aud razand).

vineri, 22 ianuarie 2010

De aia.


Se intampla sa intrebi pe cineva de ce face o anumita optiune sau zice unele chestii. Si prima reactie e o figura confuza si raspunsul clasic: "de aia". Sau si mai rau."Da' ce te doare capu'?".

Astazi am zis ca vreau sa vad daca ai mei dragi colegi sunt dispusi sa-si argumenteze alegerea facuta(aka daca sunt de acord ca prima sesiune de restante sa fie mutata in vara, la o saptamana dupa terminarea sesiunii de vara). Asa ca am formulat un argument contra valului (pe care in mare parte mi-l asum, caci nu a fost intocmai regizat) si l-am pus pe grup. Tacere 5 minute. Tacere 10 minute. Si apoi, timp de vreo 2h, au urmat valurile de nemultumiri.

Era de asteptat, nimic nou sub soare. Bineinteles ca inainte de a citi ce se cere, au citit ce se zice. Ergo, in loc de "eu am zis nu pentru ca...", m-am trezit cu "de ce nu ii sustin, ca asta face un sef de an", "ca eu nu am avut restante si nu stiu cum e", ca "sa-mi scot nasul din biblioteca si sa merg si eu vara la munte" (saraca de mine, care stau toata vara in casa, si toata sesiunea in biblioteca, nu merg nicaieri, nu ma vad cu lumea).

Am avut si argumente, ce-i drept si asta macar m-a multumit ca mi-am indeplinit scopul. Daca vom mai avea vreodata discutia, in Consiliu, la vreo intalnire cu dl Rector sau mai stiu eu pe unde, eu scot hartiuta cu " ai mei colegi spun nu pentru ca...".

Per ansamblu, cuvantul a fost dezamagire. Dezamagire ca oamenii reactioneaza chiar si in scris impulsiv, nu rational. Si ca oameni care au trecut de 20 de ani (nu ca ar fi o varsta inaintata, insa presupune discernamant si o doza de bun simt) nu pot sa-si controleze unele reactii. Am ajuns sa ma intreb: pe ei ii reprezint? Si pentru ei imi asum anumite responsabilitati care nu ma ajuta cu nimic, decat sa mai fac ceva?

Poate imi voi raspunde odata la aceasta intrebare. Si poate ca in urmatorii ani vor invata ca atunci cand zic ceva, afirm ceva, sau sustin ceva, e dintr-un motiv. Motiv despre care, daca sunt intrebat, stiu sa raspund. Cel putin eu sper la asta.

joi, 21 ianuarie 2010

Despre oameni


Diana si-a deschis astazi blogul [http://dianaslabu.wordpress.com/] iar tema ei m-a pus pe ganduri. "A passion for people". Oamenii cu care te vezi in fiecare zi si esti constient sau nu. Oamenii din umbra, care au grija de tine. Oamenii ce ti-s aproape zi de zi. Oamenii ce ti-s dragi. Oamenii pe care nu-i cunosti. Oamenii pe care ai vrea sa-i cunosti. OAMENII.

Zilnic interactionezi cu ei intr-o forma sau alta. Si de fiecare data ai alta perceptie asupra lor. Unora le este mai greu sa comunice, altii au acest dar nativ. Pot sa vorbeasca cu toata lumea despre orice. Chiar si despre vreme, fara sa para ca e banal sau plicticos. Eu nu sunt o astfel de persoana, desi sunt sigura ca e un avantaj enorm. Just don't have it. Nu-i nicio problema, ma descurc si asa.

M-am intrebat intotdeauna oare cum ar fi sa faci un film din privirile a sute de oameni care le ai indreptate asupra ta cand mergi pe strada? Mergi linistit, rontaind marul de dupa-masa, cu castile in urechi, zambind la auzul melodiei preferate. Oare cum ar arata imaginea de ansamblu? In cate culori ar fi colorata si in cate unghiuri ar fi privita? Cum ar arata zambetul? Cum ar suna povestea unui om ce merge pe strada zambind, rontaind un mar, cu castile in urechi?

Ma fascineaza zilnic ba copiii cu care lucrez la cercetasi, ba doamna de la garderoba de la biblioteca ce ne ia de fiecare data hainele si are de fiecare data rabdare sa ni le dea ori de cate ori i le cerem, floraresele de langa Casa de Cultura a Studentilor, care indura orice tip de frig si ploaie, soferul de autobuz, care deschide usa, chiar de sta la stop, caci vede ca ingheata omul la -5 grade Celsius afara. Sau colega de camera, sau prietena cu care te vezi des, sau cu care te auzi des. Sau cu oamenii pe care incerci sa-i cunosti caci ti se par interesanti. Si as putea continua pana ce nu as mai fi lucida de atata oboseala. Sunt mii se exemple. Si ce e mai frumos e ca nu e vorba despre cine stie ce vedete sau celebritati. E omul simplu care face viata frumoasa.

Omul care iti tine usa sa intri, omul care iti ridica pixul de pe jos cand iti cade, omul care te mustra bland si-ti da un sfat, omul care zambeste cand te vede pentru ca tu zambesti, omul care iti aduce ceaiul sau care te intreaba unde mergi cand intri intr-un camin de baieti. Copiii care te determina sa faci ceea ce poate nu vroiai sa faci.

E interesant: in toamna mi s-a propus esarfa de lider de cercetas. am refuzat-o, oripilata la gandul ca nu sunt la nivelul asteptarilor copiilor. Adica, bine, e frumoasa esarfa visinie, dar pentru ce o am? Imi place si cea nationala. Insa exact de atunci, in fiecare saptamana si chiar mai des, copiii imi arata ca merit. Si astazi am zis da mai, chiar merit. Si intrebata daca nu m-am razgandit, am privit zambind in gol si am zis sigura: ba DA.

Sunt imprejurul nostru. Sunt parte din viata noastra. Suntem noi. Oamenii. Cei care-ti fac ziua mai buna, mai interesanta, mai plina, mai stresanta, mai lunga sau mai scurta. Oamenii.

Probabil voi mai reveni asupra subiectului, insa o voi urmari pe Diana sa vad: ea ce oameni intalneste zi de zi?

miercuri, 20 ianuarie 2010

Turnadot- opera


Dupa examenul la analitica (multumesc tuturor celor care mi-au urat bafta, ca a fost:) ), am mers cu Ana la opera. Nu mai fusesem din decembrie si am zis ca ar fi cazul. Mai ales ca scenariul suna cel putin interesant.

Ca idee, actiunea are loc in Peking,China, in vremuri de demult. Era acolo o printesa care starnea interesul a nenumarati petitori. Toate bune, ca de basm. Numai ca aceasta printesa, respectand durerea unei strabunici de-ale ei, care a fost prinsa de un rege tatar si lasata fara darul cel mai de pret, puritatea, a decis ca niciun barbat nu o va avea. Astfel, fiecarui petitor ii punea 3 intregari-enigme, iar daca nu raspundea la ele, era decapitat. Asta se intampla si cu printul Persiei care nu reuseste sa dezlege enigmele printesei.

Atunci apare in cetate fiul ratacit al lui Tamul, vechi rege al tatarilor, ce acum traia in exil acolo. Isi regaseste tatal si este uimit de frumusetea lui Turnadot. Decide sa raspunda si el la provocare si sa incerce sa rezolve enigmele. Toata lumea il indeamna sa nu o faca, destul sange fusese varsat pana atunci din capriciile printesei.

El, neinduplecat, bate gongul, se infatiseaza in fata printesei darz si exprimandu-si dragostea. Aceasta, ii pune pe rand intrebarile: "...ce se naste in fiecare noapte si moare in fiecare dimineata?". "Speranta", zice el. Uimita, continua cu a doua: "...ce tremura rosu si fierbinte ca focul, dar nu e flacara?" "Sangele". Stupefiata de-a dreptul, se bazeaza pe ultima enigma: "Ce este rece ca gheata dar arde ca focul? Care, fiind-i sclav, devii rege?". "Turnadot".

Ovatii, fericire, in sfarsit nu a murit nimeni. Printesei nu-i vine a crede si se roaga de tatal ei sa nu o lase in mana unui strain. Insa juramantul odata facut, trebuie respectat. Printul, intr-un gest de curaj, ii ofera alternativa: daca afla cum il cheama pana la ivirea zorilor, are dreptul sa-l omoare. Printesa incearca sa afle aceasta prin nenumarate mijloace, si ajunge sa o tortureze pe sclava tatalui lui, Liu. Aceasta, iubindu-l pe print, se sacrifica pentru el si se sinucide, spunandu-i printesei ca ea, Liu, care il iubeste, poate vedea ca nici printesei nu ii este indiferent.

Scena finala reprezinta recunoasterea iubirii sale pentru print care afla ca il cheama Calaf (deci ar fi avut dreptul sa-l omoare). Mai multe puteti gasi pe wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Turandot)

Punerea in scena a fost geniala. Jocul de lumini si umbre, culoarea preponderent rosie, ce sugereaza si moarte si iubire, orchestra, cantaretii si coregrafia...momentul suprem a fost cand solistul (interpretul lui Calaf) a cantat binecunoscuta Nessun dorma!(nimeni nu doarme!) http://www.youtube.com/watch?v=YbGKQ8YASCY&feature=related - moment in care niste tipe "foarte culte" s-au trezit sa sopteasca mai zgomotos ca "e ala celebru!"...era prea frumoasa clipa, ce sa zic.

Finalul, unul destul de miscator (gandeste-te cum e sa cante in acelasi timp 30-40 de oameni), a furnicat pe mai toata lumea prezenta. Se simtea agitatia si emotia in sala.

Faina seara. Poate se va mai repeta in curand. Daca aveti chef de Opera, programul il gasiti aici: http://www.operacluj.ro/program.html#20

marți, 19 ianuarie 2010

Trofeul celor Sase Cai


Astazi e 20 si trebuie sa lansam ce-a de-a patra cale a Trofeului. Nu-mi vine a crede ca de la o idee aruncata la o intalnire a venit ditamai proiectul, cat sa tina temerarii ocupati toata iarna.

Deja am trecut de jumatate si in jur de 30 de patrule au ramas. E uimitor sa-i vezi pe copii foarte inventivi. Gandeste-te ca i-am provocat sa redea zona sacra a Sarmizegetusei Regia. Unii au facut-o in zapada (astia-s albanezii), altii in polistiren si cu bete, betisoare, crengute, scobitori. Altii cu coli uriase si manuale. Altii cu paine si cartofi prajiti.

Sunt tare curioasa sa vina si Calea Herculiana. Acolo trebuiau sa ilustreze una din muncile lui Hercule. Oh, that's gonna be fun!

Revin la invatat ca la 14 am examen la analitica. Dar nu puteam sa nu mentionez Trofeul:D