Mișcare în parc

M-am mai dezmorțit și eu căci e iz de primvară în aer. Așa că, după o perioadă în care nu am depășit gradul de moluscă, am decis că e timpul să redevin impala.

Zis și făcut. Mi-am făcut playlist de alergat, mi-am pus caștile în urechi și am pornit pe străzile din Zorilor să-mi pun mușchii la treabă. Îmi trasasem eu ceva traseu în minte ca să ajung și prin Parcul Mare, să am și deal, să am și vale. Așa, ca să încep totuși anul acesta pregătirea pentru Maratonul Pietrei Craiului, pe care sper să nu-l mai ratez.

Când am ajuns în parc, am rămas puțin surprinsă de existența unor aparate de fitness publice, îngrijite, gratuite, la care să-ți lucrezi o mare parte din grupele principale de mușchi. Era destulă lume și reușeam să ne înțelegem tacit între noi, așa încât fiecare lucra la un aparat.
Chestie faină inițiată de primărie, pe principiul "mens sana in corpore sano". Poate or lua mai mulți aminte la asta.

Am început să citesc aventurile temerarilor participanți la Calea Lumii. Nu știu dacă am scris despre Trofeul celor Șase Căi până acum. O voi face în curand, că-s niște povești pe cinste, mai ales acum!

Dor de Tatiana Stepa

Am auzit-o pentru prima dată într-a IX-a, cu "Copacii fără pădure". M-a uimit și fascinat totodată la ea intensitatea cântecelor. Apoi am început încetul cu încetul să mai ascult muzica ei, să învăț versurile. Să le cânt oricând aveam ocazia pe munte.

Apoi am aflat câte ceva despre viața ei. S-a născut în Lupeni, a luat contact încă de la 8 ani cu muzica și cu vioara. Apoi a mers la liceu și a cunoscut chitara și muzica folk. A urmat Cenaclul Flacăra, cenaclul "Numai iubirea". Apoi au urmat sutele de concerte. În orice înregistrare te uiți, o vezi cu ochii triști dar cu atâta sulfet acolo, pe scenă! Câtă expresivitate!

Nu i-a fost ușor. A lucrat în mina din Lupeni 11 ani. A fost căsătorită. A divorțat. A fost bolnavă de cancer. Și a luptat cu el multă vreme. Pentru mine e un model de luptătoare pentru viață. Pentru că evident, îți dai seama că e prețioasă doar când riști să rămâi fără ea. Și a răpus-o până la urmă. A murit în august 2009. Am aflat prin telefon de la mama...m-a întristat.

Acum îi ascult una din melodiile mele preferate ale ei, cântată cu Magda Pușcaș, cu care alcătuia grupul Partaj. Se numește "Creion". Iar versurile sunt următoarele:

Să stăm cândva de vorbă, iubitul meu, în doi
Să cheltuim o noapte pe tot ce suntem noi,
Să ne apuce ziua, ca un frison târziu
Eu să detest cafeaua, tu un bătrân rachiu.

Să tremurăm pe-aproape, la geam, eventual
Sub ploaia de miresme a unui blând caval
Tu să-mi aduci aminte, de el, eu să mă mir
Ca de un vin bezmetic, uitat într-un potir.

Să ardă, pe-ndelete, în soba pentru gaz
Cărbunii, economic, din tot ce-a mai rămas
Să fie cald în casă și rânduială-n lucruri
Să fim, întâia dată, noi singuri, să te bucuri.

De noaptea care trece, de ziua care vine
Atât cât se mai poate, cât ni se mai cuvine
Să stăm ca unul singur de vorbă amândoi
Și să săpăm în urmă, până vom da de noi. -bis

Găsiți și aici:


Cu dor de Tatiana Stepa,
Impala

Ted - Ideas worth spreading

Am dat recent de un site pe care era speech-ul unui tip, Phillip Zimbardo, despre "o abordare sănătoasa a timpului". Spune și lucruri interesante, însă mișcarea lui de colo-colo și viteza vorbirii (poate era și un mod în care să sublinieze criza de timp contemporană) nu m-au impresionat în mod special (deși am urmărit cu interes destul de mare toate cele 6.31 min, mai ales elementele de public speaking, pe lângă informație).

Ce e mai fain e că am găsit speech-uri despre absolut orice domeniu. Bineînțeles că cel medical mi-a atras atentia (ergo, acum ascult un speech despre cancer și o nouă strategie de abordare a tratamentului) însă mai sunt câteva care stau la rând pentru când le va veni vremea (probabil duminică dupa examen)

So, pentru amatori... Ted- Ideas worth spreading www.ted.com

Cum să-ți depășești limitele sau hike cu temerari în Cheile Turzii

Ideea hike-ului în Cheile Turzii a pornit sâmbătă dimineața, la un ceai la cafeneaua de la bibliotecă, într-o pauză de la studiul intens din sesiunea UMF. Din vorbă în vorbă, ajunsesem cu Diana la concluzia că daca tot s-a încălzit afară, ce-ar fi să mergem cu copiii pe undeva? Așa că am pus de un hike ad-hoc, și am văzut câți cercetași răspund "gata oricând". Rezultat: 4 temerari veseli și voioși (vreo alți 5 erau plecați din oraș, grație vacanței intersemestriale la școlari și alții aveau probleme și s-au motivat).



Duminică la 8 dimineața în fața Teatrului Național din Cluj eram 5 omuleți: Mihai și Iulia Man, Mihai Iuga și Geo. Așa că am luat prima mașina ce am găsit-o spre Turda și am vizitat salina. Auzisem că au refăcut-o și, pe drept cuvant, e "europeană". Temerarii mi-au spus că asta nu mai e salină, că e afacere. Dar, în fond, asta-i și ideea. Exploatare la maxim și profit. Și sincer, le iese. Gândește-te la o salină cu lift de sticlă, cu ditamai sala în care se regăsesc: teren de sport, loc de concerte, loc de minigolf, teren de bowling, lac și barcuțe să te plimbi pe lac, în concluzie,un loc de agrement în toată regula.

Apoi, am pornit spre Chei, cu ceva întârziere față de planul inițial. Am ajuns acolo, am început cu o bulgăreală și am continuat să mergem spre cabană și de acolo să decidem ce facem. Tot numai râsete și hohote până la cabană. Acolo am observat cu stupoare cum cabana este în "perfectă stare de folosință", deci fără geamuri, cu un câine ce era închis înauntru dupa niște gratii, cu terasele, care probabil vara sunt arhipline de turiști, acum închise. Și eu, care speram să fie un loc de luat ceai cald înainte de drum. Ne-am mulțumit cu cel din termosuri și am pus de-un prânz cu sandvișurile de acasă (deja auzisem pe drum prea multe despre sandvișul cu salam rustic al lui Mihai, cred că devenea laitmotiv:)) )

Apoi am zis că hai să mai și mergem. Ce să facem, cum să facem? Au propus copiii să traversăm cheile. Mi-era puțin frică, ce-i drept, că e periculos, gheață, putem aluneca, etc, scenarii de astea negre, numai bune pentru un om ce are în responsabilitate alți oameni. Le-am alungat din minte și am zis no, bine, mergem, și dacă vedem că se face nasol, ne întoarcem. Și-am tot mers, și-am mers, până ce am ajuns la capătul celălalt de chei. Peisajul e spectaculos și zic eu că a meritat cu vârf și îndesat.





Când am ajuns aproape de capăt, Iulia a zărit peștera din dreapta și a propus să mergem. Acord în unanimitate, așa că am urcat acolo, am trecut de intrare și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut niște formațiuni ca un fel de stalagmite de gheață, care arătau absolut desprinse din altă lume.



După ieșirea propriu-zisă din chei, am pus de bulgăreala promisa la început ( nu că nu ar fi avut loc și pe parcurs, dar să-i dăm o notă mai oficială ) și ne-am dat seama că ceasul arăta ora 14 (și noi, care vroiam pe la 15-16 să fim în Cluj). Am sunat-o pe Diana să văd daca din Săndulești aveam cum să o luam spre Cluj dar supriză! Șansele să găsim o mașină erau foarte mici și domnul cu care vorbisem să ne ia din Turda nu ar putea ajunge pe acolo decât...prin Cluj! Da, foaaarte amuzantă situația, mai ales că trebuia să ne întoarcem. Aveam două variante: înapoi prin chei sau pe sus, pe deasupra cheilor. Am zis că "hai să diversificam", așa că am luat-o pe deasupra cheilor. Părea mai aproape. Cu subliniere pe "părea".



De aici a început ceea ce numesc eu "hike-ul de anduranță". Dacă până atunci ne trasasem niște limite, clar au fost șterse și trase mai departe. Pentru a ajunge deasupra cheilor, când tocmai ai ieșit din ele, e clar că trebuie să urci. Mult. Și am urcat. Și am urcat. Și am urcat. Ca să ne ajute Mama Natura, ne-a trimis sora Ploaie Mocănească să ne însoțească pe traseu. Nu cred că are rost să subliniez reacția tuturor când dealul parcă creștea văzând cu ochii. Ne-a luat în jur de o oră jumătate urcușul. Cu popasuri la fiecare marcaj, cu un fel de "are we there yet?" din 2 în 2 minute, cu trânte și noroi, cu apă și râsete, cu cât-de-mult-îți-poți-depăși-limitele ridicat la puterea a 5-a. Temerarii din punct de vedere fizic, eu mai mult moral.

Stâlpul din vârf, care ne arată o oră până la cabană și vreo 7-8h până în Cluj, prin Făget, pe jos, a fost ca o rază de speranță și un impuls sănătos să continuăm în ritm alert. L-am sunat pe domnul Codrin (cu care venisem de dimineață din Cluj) să ne aștepte pe platoul de deasupra cabanei. Înca un impuls să mergem mai departe. Deja, când am ajuns la loc drept, și nu mai urcam, au mai început râsetele, glumele, întrebări, discuții.



Am ajuns și noi la cabană, după o coborâre artistică prin padure și am înaintat spre platou. Știam că acolo va fi mașină. Ergo, loc cald și drum spre casa. Yuppy!!! Nu pot să descriu cum ne am urcat dealul să ajungem pe platou. Cert este că am ajuns, ne-am uitat la chei și fiecare s-a minunat în felul său pe unde am fost în doar 5-6h. Apoi poza de final (cu reclamațiile de rigoare: ce poză mă, hai în mașină! dar cu zâmbete pe masură) și ne-am luat la revedere de la Cheile Turzii, cu promisiunea că venim noi într-un hike de week-end pe aici. Când va fi mai cald. Și eventual fără sora Ploaie Mocănească. Nouă ne place de ea, însă prietenilor Bocaci și Haine nu prea.


Pot zice cu mâna pe inimă că a fost o zi în care ne-am cunoscut cu toții limitele și le-am lăsat liniștiți în urmă. Temerarii au aflat cât de mult înseamnă "încă puțin" și cât înseamnă "mai pot". Au aflat cum să se ajute unii pe alții la nevoie...cu o mâna, cu vorbe, cu glume, cu așteptări. Au aflat ce înseamnă să mearga iarna, ce înseamnă să fie ca o echipă și că fiecare are rolul lui. Unul e mai serios și mai cu capul pe umeri. Altul e mai zăpăcit și e animatorul grupului. Altul e sursa nesecată de bancuri. Altul e cel care-i ține uniți fără să-și dea seama. Altul e cel care zice "hai că pot" chiar când corpul ar cam spune altceva. Altul știe să aștepte. Altul știe să motiveze. Sunt mai multe ipostaze decat 4 temerari? Nu-i nimic! Fiecare se regăsește în cel puțin două.



Cât despre mine...am simțit cum e să ai responsabilitatea totală. Adica de la riscul de a ajunge pe întuneric, la riscul de a te trezi cu vreunul care clacheaza la efort, la riscul de a te alege cu mustrări din partea lor și a părinților. Cu ce m-am ales? Cu zâmbete de învingători, cu expresii de gen " a fost cel mai tare hike". Mi-am cunoscut mai bine temerarii, care mi-au demonstrat că sunt buni, că pot să răspundă unor provocări și mai ales, că știu să acționeze în fața lor. Și ce-o mai fi acum în suflet și în minte nu deslușesc. A, și cu multă apă:). Și ceva oboseala (materializată în 3h de somn "ca bolovanul" la sosirea în camin).


That's all folks!...for now, at least. Căci aventurile temerarilor continuă...

Mai multe poze pe http://picasaweb.google.com/ro.laura.hen/CheileTurzii31012010#

Pensula e in posesia ta...

Atunci cand lucrezi la cercetasi cu copiii te gandesti: de ce fac asta? Reusesc sa-mi indeplinesc scopul? Ce ma motiveaza sa raman aici?

La inceputul muncii mele de lider, pasii imi erau nesiguri. Parca invatam sa merg. Ii vedeam pe copii curiosi si eu eram si mai si. A urmat un an in care am inceput sa ne cunoastem, sa colaboram. Sa aflu despre unul despre altul. Ca Mihai e pasionat de geografie si stie o gramada de chestii. Ca Andrei e olimpic la info. Lui Camil ii place muzica mult, mai ales sa fie dj. Pe Vlad l-a prins "virusul" cercetasiei. Geo e vorbaret, mult prea vorbaret dar e sufletist si se implica. Alex e serios si se simte ca a fost format de la lupisori. Maria a scris o carte si are n activitati extrascolare. Si ii place sa cante la chitara. Alin joaca handbal de performanta si ii iese f bine. Razvan e mai retras insa e foarte serios si ii place sa inoate. Fiecare din acestia si multi altii sunt complecsi si au calitati si defecte. Nu ii cunosc insa bine si ma indoiesc ca voi reusi pana ce trec la explo.

Incetul cu incetul am inceput sa prind gustul. Era frumos sa te intalnesti cu ei, sa te umple cu energie, sa te gandesti ce sa le pregatesti ca sa le faci o intalnire cat mai interesanta. Inca mai lucrez din greu la asta. Aventura e cuvantul domninant. Si surpriza. Mi se pare ca ei sunt un fel de copii rataciti in atitudine de adolescent spre adult. Si trebuie sa impaci ambele parti. Sa fie cat mai copii dar totodata sa aiba responsabilitati care sa le stimuleze si cealalta parte.

Cand liderii din Pascani si-au depus promisiunea, mi s-a propus si mie asta. Am spus vehement nu. Nu ma simteam gata. Nu credeam ca sunt in stare sa am responsabilitatea asta. Nu sa fiu acolo pentru copii sau sa raspund gata oricand. A fost un moment destul de aiurea caci toti se asteptau sa accept. Si nu am facut-o. Nu mi-a parut rau pentru mine niciodata. Doar pentru ei si dezamagirea pe care le-am adus-o. Probabil pentru ai mei ar fi insemnat mult sa-mi depun promisiunea atunci.



Cu putin timp in urma, m-a intrebat Diana daca nu m-am razgandit. Si atunci am zis ba da. DA, cred ca sunt in stare. De ce mi-am schimbat optiunea? Cheia au fost copiii. Ei m-au motivat indeajuns, mi-au aratat ca pot sa fac asta si pot sa o fac bine.

Ma motiveaza fiecare zambet a lor, fiecare replica mai critica pe care o primesc de la ei, fiecare temerar ce vine la intalnire entuziasmat. Chiar si micile prostii pe care le fac. Apoi faptul ca ii vezi cum cresc. Si cum se dezvolta. Si tu ai un rol in asta. Da, TU, liderul lui, aduci o schimbare in bine.

Astazi am primit o felicitare draguta de inceput de drum...imi spunea ca "Ai pensula in posesia ta, la fel si culorile. Picteaza PARADISUL! Iar apoi intra."

Iar citatul semnificativ pentru provocarea 1 este: "Individuality over-developed means self let loose, which is the opposite of what we want. Individuality with character means something totally different; it means a man with self-discipline energy, ability, chivalry, loyalty and other qualities that go to make other qualities that go to make a good man" - by our beloved Robert Baden-Powell.

Pofta de natura

M-am trezit de dimineata cu un chef nebun de mers in natura. Imi propusese Ana vineri sa merg la Vladeasa dar nu imi permitea timpul...ramasesem in urma cu materia si am zis ca mi-am facut tura de iesit inafara Clujului odata cu ToT-ul.

Dar fiind duminica am zis ca mort-copt, ies. Chit ca e ger de crapa pietrele (-10 grade celsius) trebuie sa imi oxigenez creierul. Zis si facut. Mi-am pus ceiutul fierbinte in sticla (termosul de jumate mi s-a stricat din motive necunoscute), castile in urechi si aparatul in geanta si am plecat agale pe Republicii cu destinati Gradina Botanica.

La ora aia (11 a.m.) era pustiu. Dom' portar citea ceva si se uita lung la mine cum de ii zambesc asa si mai ales ce Dumnezeu fac in Botanica pe vremea asta? Raspunsul era tot in zambetul meu (energie de la natura neneeee!). Era amuzant cum scartaia zapada sub bocanci si era atat de bine cand soarele batea in fata.

M-am dus pe cele mai mici potecute, printre copaci, urcand, coborand, orice ca sa ma simt cat mai in natura. Si a iesit binisor:). Oricum au conservat destul de bine salbaticia intr-o zona din Gradina si acolo evident ca a fost cel mai confortabil si revigorant.

La un moment dat mi-am scos castile din urechi sa ascult putin lumea. Si se auzea si zumzet de masini, si pasari cantand, si apa ce curge (este un paraias ce traverseaza Botanica) si cum cade zapada din copaci, si un catel de la casele din apropiere. Asta a fost bomba de energie suprema de care aveam nevoie ca sa-mi continui procesul de studiu intens al chimiei organice.


Cand stateam si ascultam mi-am adus aminte de filmul pe care l-am vazut azi noapte (cand puteam sa jur ca ma voi pune la somn pana in 1 si am zis ca ma uit doar la cateva secvente din film inainte sa dorm si am vazut intreaga secventa de 2h). Se numeste "August Rush" si am auzit de el de la Miha. Filmul e dragut, e cumva despre muzica pe care o emite lumea intreaga si cum tu poti auzi si simti aceasta muzica. Povestea porneste de la un baietel care de 11 ani sta in orfelinat, cu speranta ca parintii lui vor apare. El aude muzica. El stie. Stie ca sunt acolo si vor veni. Ni se arata ce s-a intamplat acum 11 ani, cum s-au cunoscut parintii, etc.

Apoi el ia decizia ca trebuie sa plece din orfelinat pentru a putea sa isi gaseasca parintii. Ajunge in New York, cunoaste diferiti oameni care ii influenteaza si isi descopera talentul si pasiunea pentru muzica (Do you like music? I like it more than food). Este acceptat la Julliard, o prestigioasa scoala de artisti si ajunge sa scrie o rapsodie din muzica ce o aude. Stie ca aceasta ii va aduce parintii inapoi si asa este. Finalul e foarte "touchy". Pe mine m-a luat tremuriciul cand am auzit muzica asta: http://www.youtube.com/watch?v=gQTsW6TGAUE

Pana acum asta a fost portia de energie pe ziua de azi si ma pot reintoarce la treburi lumesti. Organic chemistry:D

Mark Gungor- Tale of two brains

Auzisem despre Tale of two brains la sesiunea de Public speaking de la ToT, saptamana trecuta. Ce este asta?

E o parte dintr-un seminar al lui Mark Gungor, un american ce este preot si tine seminare despre casnicii, evidentiind problemele de cuplu prin situatii normale pe care le parodiaza.

Tipul este de o expresivitate uimitoare, ba e femeie care vorbeste cu ale n femei, ba e un "couch-potato" ce sta toata ziua si se intreaba de ce nu-i merge lui bine. Sesiunea porneste de la diferentele intre creierul femeii si cel al barbatului. Ca ne place, ca nu, ca recunoastem sau nu, exista diferente uriase. Mark a impartit creierele astfel:

-cel feminin ca un ghem mare de fire care fac tot timpul conexiuni intre ele: ba cu ce se intampla la televizor in timp ce vorbesti cu mama la telefon si ii calci camasa lui, ba cu copilul care se joaca in fata ta si tu completezi niste acte si ai grija de mancarea de pe foc si o auzi pe prietena ta ce i s-a intamplat zilele trecute

-cel masculin, un dulap cu cutiute pentre care si cutia "nimic"- adica momentul ala in care sta tipul, se uita in gol sau schimba posturile si cand il intrebi "ce ai?", el raspunde: "nimic". Multe fete/femei se enerveaza la faza asta. "Cum ma nu te gandesti la nimic? Ai pe alta? Ai probleme si nu-mi spui? Niciodata nu vorbesti cu mine!!!" Si ei stau buimaci si se gandesc: "ce am facut frate de data asta?"

Apoi a evidentiat ca un barbat poate sa gandeasca intr-o singura directie. Daca trebuie sa vorbeasca cu cineva si sa repare masina, nu le face pe ambele. Repara masina si apoi vorbeste cu omul. Femeia in schimb, daca ar mai avea un set de maini, ar fi dispusa sa se imbrace, sa gateasca, sa calce, sa manance, sa aiba grija de copil, etc etc, toate in acelasi timp. Tine de cum esti capabil sa iti focalizezi atentia. Femeile sunt genetic programate sa fie "multitasking".

Gandeste-te ca toata sesiunea dureaza doua ore, in care trece asa in revista multe din situatiile tipice unei casnicii si mai ales ce si cum gandesc barbatii, respectiv femeile. Daca unui barbat ii zici ca ai o problema, el vrea sa o rezolve. Daca ii zici ce ai facut azi, o sa se uite la tine: "asa, si ai ceva sa-mi zici?". Femeile simt nevoia sa o sune pe cea mai buna prietena si sa zica ce a vazut astazi, cu cine s-a vazut, ce s-a intamplat, etc etc. Barbatii nu.

Fascinant cum trece ba in rol de femeie, ba in rol de barbat. Publicul e cucerit, rad cu lacrimi (nici nu ai cum altfel, e total omul!). Mai face o analogie funny: sa ne imaginam plastic femeia: iei o hartie si desenezi o inima mare in partea de sus si la o distanta x dedesupt un smiley face(analogia e evidenta, daca nu, va dati seama imediat). Ce vrea un barbat? Sa ajunga la smiley face. Cum? Ajungand la inima, ergo cale verde spre smiley face. Femeia ce vrea? (consideram reprezentarea barbatului aceeasi cu cea de mai sus a femeii). Sa ajunga la inima. Cum face asta? Trece prin smiley face.

Mai spune despre cum se vad femeile si cum se vad barbatii. Ei sunt mandri asa cum sunt, gasesc ei motive, femeile tot timpul se compatimesc, ca is prea grase, prea slabe, au ten uleios, risuri de expresie, etc etc. (trist, ne-au depistat! si noi care credeam ca suntem subtile!)

Sunt multe faze faine si nu stau sa le descriu aici pe toate. Las un link de youtube aici http://www.youtube.com/watch?v=GuMZ73mT5zM . Totul e vreo doua ore, nu stiu daca se gaseste pe youtube tot, dar care sunteti de prin Cluj cereti si vi se va da.

Acum e randul Cristinei sa se amuze (tocmai ce se uita la el si o aud razand).