Bună dimineața de 26 noiembrie

26 noiembrie. 4.30 a.m. Sună ceasul pentru a mă trezi. Trebuie să prind trenul pentru a ajunge la Alba Iulia, la Festivalul Național Unitate și Prietenie, ediția 12+1 (http://unitatesiprietenie.ro/up12plus1/). Mă mișc alene, mă spăl pe față, mă îmbrac în silentium pentru a nu trezi colegele de cameră, îmi iau rucsacul meu cu șopârlă(de la Klimm- mi-e dragă tare mascota!) și ies din cameră.

Probabil a zis Mama-Natură că nu mi-ar strica o mică surpriză dimineață, ca să fie sigură că mă trezesc... și cu toată bezm

eticeala mea, am văzut! Întâi unul, apoi încă unul! Nu-mi vine a crede! Cel mic, alb, rece, mult-așteptat, unic... primul fulg de zăpadă! Apoi al doilea, al treilea, apoi un covoraș subțire și alb... PRIMA NINSOARE!

Instant am redevenit copil. De 5 ani. Care sare, prinde fulgi, se învârte... vine iarna! Bulgăreală, oameni de zăpadă, vin fiert cu scorțișoară, colinde, căldură. Deja simt mirosul de portocale, euforia de iarnă, gerul din obraji... Călcam atentă, radiam fericire, zâmbeam cu gura până la urechi. După ce m-am urcat în tren și am dormit vreo două ore, am stat cu ochii mari să admir peisajul... copacii și-au luat mantia de iarnă, casele și-au decorat acoperișurile cu o pătură pufoasă și albă...

Toată ziua am fost un zâmbet... atâta energie mi-a dat acest dar, prima zăpadă, încât nu puteam să văd pe nimeni trist! Acum, când scriu, iar mi se luminează fața și îmi inundă nările un miros rece de zăpadă! Oare mai vine în curând? Eu o aștept... pot să îi pun la geam lapte și prăjiturele dacă are nevoie...

Acasă (sau cu drag despre Pașcani)

Poate că ar fi trebuit să continui episoadele summer dream, că aș fi avut ce scrie, însă

în noiembrie nu mai ții minte detalii legate de ce s-a întâmplat astă-vară. Și ce nu a fost sc

ris, poate așa a fost să fie, însă a rămas acolo unde trebuie. Că în fond, experiențele

pe care le trăiești nu sunt ca să le scrii pe blog, ci ca să înveți tu din ele și să ți le asumi. Și să rămână în partea de suflet care trebuie.

Așa că am decis să scriu despre a fi acasă. De vreo 7 ani nu stau acasă continuu și perspectiva asupra acestui fapt se schimbă constant. Cu fiecare an care trece. Însă de fiecare dată când revii acasă lucrurile parcă se proiectează undeva în copilărie. Sau cel puțin într-un mediu unde totul e mai cald, chiar dacă oamenii poate nu sunt atât de calzi aici.

Acasă pentru mine e orașul Pașcani. Cu o populație ce odată număra vreo 50.000 de locuitori și care acum mă îndoiesc să mai fi rămas cu mai mu

lt de 20.000 în urma migrării spre țările mai calde, orașul pare destul de mort. Plictisitor chiar. Toți locuitorii pe care îi întrebi despre or

așul lor de baștină îți vor răspunde:"n-ai ce face în Pașcani". Cu ceva noroc, dacă dai peste cineva mai în vârstă, îți va povesti cum era pe vremuri, cu industria înfloritoare de perdele, zahăr, drojdie, preparate din carne și uzina CFR. Acum au mai rămas 20% din ele și undeva pe la 10% din angajații lor. Nu a venit mecanizarea numai cu bune.

Dar eu zic că ai ce face în Pașcani. Asta poate pentru că nu stau tot timpul aici și poate pentru că am avut unde să-mi lărgesc orizonturile și să văd că de fapt nu există niciodată "nu se întâmplă nimic". De fapt, de când sunt eu mică, Pașcaniul este în progres puțin. Nu industrial sau

economic, Doamne ferește! Nu vrem să depășim nivelul de trai al românilor. Și nici să fim politic mai corecți că am călca peste codul bunelor maniere politi

ce de la București.

Mă gândesc din punct de vedere cultural și al

oportunităților pentru tineri și al activităților culturale ce au loc în ultimul an. Palatul Copiilor a fost întotdeauna locul principal de activități extrașcolare: cerc de modelism, chimie, dans, pictură, muzică, karting, era încă de când eram eu copil loc de exprimare a creativității. Nu cred să fi fost copil în Pașcani care să nu fi trecut măcar puțin pe la Palatul Copiilor. Apoi, mai văd o revenire a Casei de Cultură și a Bibliotecii municipale. Teatru, film, expoziții, concerte

, spectacole de dans și muzică din străinătate, cercuri pentru copii la bibliotecă, lansări de cărți și campanii. O activitate culturală intensă sprijinită de niște oameni cu suflet.

Apoi mai sunt cercetașii. Anul trecut, în iulie, lua naștere centrul local de aici. Cu câțiva lideri

entuziaști și vreo 20 de copii. Acum unii din acei lideri au plecat, au venit alții noi și numărul copiilor s-a triplat. Chiar a crescut de patru ori.

Acum sunt în jur de 80 de copii. Au văzut pășcănenii că e o alternativă frumoasă de petrecere a timpului liber, că se dezvoltă frumos copiii și că învață să fie oameni. Oameni frumoși, cum ar spune Dan Puric.

Și încă un punct forte este pub-ul La castani. Spun asta pentru că, atunci când vii acasă, trebuie să ai și un loc drăguț cu muzică bună unde să ieși cu prietenii la o poveste. Pentru gustul meu, e singurul din oraș. Am văzut că s-au mai deschis ceva cluburi și lounge-uri, însă prefer folk-ul și rock-ul ce răsună în

boxele celor de la Castan. Poate că ar trebui să menționez că acolo sunt concerte. De folk, de rock, de jazz, de muzică bună pentru oameni faini. Și este un mod genial de a educa copiii.

Week-ul ăsta au fost Magda Pușkaș și Ioan Onișor. Împreună cu Claudia(Pufi) ,

Răzvan și Simona, oameni din Pașcani, care sunt talentați și merită ascultați. Am fost cu

copiii de la cercetași, cu temerarii. Au auzit muzică ce le-a plăcut, au văzut ce înseamnă o atmosferă care reda într-un fel Cenaclul Flacăra, mai ales că acest concert era in memoriam Adrian Păunescu. Au învățat să strige bis, să cânte odată cu toată lumea, au aflat noi cântece de învățat și s-au simțit bine. Și noi, liderii, cu ei. A fost o senzație bestială.

Ajung acum la ultima parte, unde chiar vorbesc despre acasă. Întotdeauna când îmi iau bilet Cluj Napoca- Pașcani, îmi vine în minte gara de acasă. Și peronul pe care mă așteaptă tata, la orice oră din zi și din noapte aș veni. Și mama care mă așteaptă acasă cu brațele deschise și cu cana de cafea aburind. Apoi, mergând pe tren, îmi vine în minte camera mea. Și zarzărul de la fereastra care până mai ieri își mai păstrase câteva frunze galbene. Să îmi arate că e frumos,

numai că vrea să își pună jacheta de iarnă și să devină Scoarță și Sevă. Îmi vine în nări mirosul camerei încălzite, căci fiind o cameră mică, orice schimbare de temperatură generată de calorifer se simte în fiecare parte a ei. Și îmi amintesc de

serile în care povesteam vrute și nevrute cu frate-meu după ce ni se stingea lumina (adică na, să mergem la somn). Ehe, ce fain era pe-atunci!

Tot timpul când vin acasă sunt mai relaxată. Chiar dacă am cărțile de școală cu mine, un to-do list mare la cercetași, chestii de rezolvat pe aici, acasă rămâne acasă. Adică locul unde stai de povești cu părinții și cu bunica, cu frate-tău (dacă vine el de la Iași), cu prietenii din copilărie, unde pășești pe aleea cu tei din fața blocului și t

e mai joci în frunzele căzute, unde în spate grădina își face culcuș pentru iarnă și crizantemele mai rezistă și strigă ia-ne și pe noi în casă! (chiar acum, vreo câteva îmi fac cu ochiul de pe birou), unde aerul te mângâie blând, unde duminică dimineața se aude vocea părintelui Postolache răsunând de la biserica din apropiere, unde merg semafoarele pe centru, unde... unde... unde...

Aici e acasă. Și tot timpul se întâmplă ceva. Asta dacă și-ar deschide lumea ochii. Măcar puțin, să fie inundați de lumina din jur. Copiii se joacă, adolescenții de îndrăgostesc, bătrânii joacă șah, mingile se bat pe maidan, copacii încă leagănă neastâmpărați, aleile cimitirului încă sunt pășite și lumânările aprinse. Lumea se plimbă pe centru și trenurile opresc în gară. La Castani se ascultă muzică și se bea o bere/vin/ceai/ciocolată caldă/suc. Lumea mănâncă, iubește, se roagă, trăieș

te. Cât de frumos și de fericit, numai Dumnezeu o știe. Ei sigur nu:)

O, și sunt atâția oameni frumoși... doar de-ai deschide ochii...

Diseară, un alt accelerat va pleca în gară cu o Laura care abia așteaptă să își revadă prietenii din Cluj, aleile din Hașdeu, Parcul Central, orașul, oamenii, toamna. Însă o bucată de Laura a rămas aici, pe peronul din gară, în așteptarea unui alt accelerat...

Summer dream- part 3

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...

Summer time- part 1

Dupa indelunga, enervanta si extenuanta sesiune a venit si vacanta. VACANTA. VACANTA. VACANTA. Da, poate ca am inceput sa exagerez putin, dar chiar am asteptat-o.

Prima chestie importanta care mi-a marcat vacanta a fost legata de cercetasi: vizita cercetasilor francezi din zona Normandia in Pascani. Cei patru "verzi" au sosit la noi in oras duminica, pe 11 iulie. Asteptarea lor la gara a fost foarte amuzanta caci eram toti (aka exploratorii si cu mine) imbracati in uniforma si cu esarfa si oamenii de pe strada ziceau "uita ba, au venit si la noi americanii!. Ca sa vezi a naibii informare. In contextul in care chiar se fac publice de fiecare data actiunile cercetasilor din Pascani.

Oricum. Trecem peste. I-am cazat la Oana care, ca intotdeauna, a fost la inaltime: o adevarata gazda ce i-a asteptat cu bucate traditionale si toate cele. A doua zi hike in zona manastirilor: Agapia- Agapia Noua- Sihla, cu dormit pe undeva in preajma Sihlei. Cu ploile din ultimele vremuri va dati seama ca aveam parte de un real mud-surfing(sau surfing prin noroi, ca sa sune mai autentic) care daca la inceput a fost amuzat, mai apoi incepea scrasnetul din dinti. Mai ales ca multi nu erau obisnuiti. Am reusit sa gasim un loc fain de campare unde, peste seara, am inaltat catargul cu steagurile celor doua tari acum "surori" si ne-am apucat de cantat la chitara pana tarziu in noapte cand plumbuil se punea pe pleoape.

A doua zi am mai hoinarit putin prin zona, am marsaluit pana la Agapia sa prindem autobuz spre Targu Neamt si am lasat orice urma de cetate sau muzeu de obosit ce era grupul. Asa ca seara am pe trecut-o fiecare pe la casa lui, asteptand ziua de 14 iulie, ziua nationala a Frantei, cand le pregatisem o surpriza oaspetilor nostri.

Si aparent supriza a fost mare... poate prea mare. Pe noi in Romania invatandu-ne ca francezii sunt foarte patrioti, amn organizat o chestie cu tam-tam, cu speechuri, dansuri, parada de costume medievale, cantece cercetasesti, etc. Au ramas saracii: wow, voi serbati asa fain o zi care nu-i a voastra! asta pentru ca, pascaneanul, ca omul care nu se bucura prea des de chestii in orasul mic, stie cum si ce sa faca sa iasa ceva fain.

A mai trecut o seara de povesti si pizza. Dimineata zilei urmatoare insemna plecarea spre Iasi, dar si intalnirea cu temerarii. Evident ca a fost distractie mare si poate si mai evident e ca la gara au fost condusi de vreo 10-12 copiii. Si eu ajunsa inainte sa plece trenul, numai bine cat sa-i pup si sa-mi iau la revedere, cu promisiunea ca vom auzi unii de altii.

Cam atat momentan. Va tin eu la curent cu summet time for Laura. Episodul 2 va fi SNP 2010, apoi Scoutland 2010, apoi Atena si LoA Camp. Asta cand voi veni inapoi acasa. Tot atunci voi imbunatati postarea si cu poze. Urasc sa vad numai text, dar asta e. Nu va dura mult.

Pe curand!
Laura

Sâmbata la operă

Pentru că mi-era dor de operă și a fost ofertă pt biletele la premiera "Orfeu în infern", am fost la opera ieri. Inițiativa a venit din partea Deliei (președinta OSF) și am îmbrățișat-o cu drag pentru ca mi-era sete de puțină cultură.

A fost plină sala. Și aveau și de ce. Este o operă în două acte, cu o mulțime de personaje care se petrece pe trei planuri: pamânt, Olimp și infern. În centrul atenției sunt un soț și o soție, ambii la fel de infideli, soția ajungând să se încurce cu Pluto (considerat stăpânul Infernului) și acesta o ia cu el în iad. Soțul, fericit că a scăpat de ea, este abordat de Opinia Publică (un pseudonim al corului antic, al judecății așa-zise drepte) și este îndemnat să meargă în infern după ea.

Urmează o scenă din Olimp în care ne sunt înfățișate fel de fel de întâmplări printre care și sosirea lui Jupiter în zorii zilei, venirea lui Pluto pentru a da socoteală pentru femeia ce a răpit-o, Euripide (soția). Momentul acesta al venirii lui Pluto a fost fructificat cu brio de regizor (sau actori) prin inserarea unor replici acide care vizează situația actuală a țării. Gen: îți dau tot! mai puțin 25%! Sau zeițele și nimfele se revoltă iar Jupiter spune: asta e Revoluție? vreți Revoluție? Se aude un DA! Și una din zeițe strigă: luni!

Categoric au fost momente care au constituit un deliciu pentru public! E cruntul adevăr oricât de mult gust dulce-amărui ne-ar lăsa interpretarea artiștilor.

După momentul de răscoală, Orfeu (soțul) a ajuns, la îndemnul Opiniei Publice, în Olimp, pentru a-i cere lui Jupiter să i-o readucă pe Euripide. Jupiter este de acord și dorește să meargă personal în infern să o aducă. Atunci zeitățile vor și ele, așa că tot Olimpul pornește spre infern.



Acolo stă Euripide, "închisă" într-un pian. Ajunge Olimpul acolo, o caută toți cu mic, cu mare și când o găsesc se decid să o salveze prin transformarea lui Jupiter in muscă. Scena, mie personal, mi s-a părut grotească, cu un erotism sec între drăgălașa muscă și Euripide, dornică de ceva nou.

Urmează apoi scene foarte faine, pline de culoare și de dans. Asta mi-a plăcut cel mai mult cred. O dinamică extraodinară, mulți oameni pe scenă, costume care de care mai deosebite, orchestra care a asudat mult, însă a oferit un spectacol foarte fain! S-a încheiat cu un can can care a antrenat publicul (mai întâi cu fluierături, bine că și-au dat seama la timp că nu se află pe stadion) și apoi cu ropote de aplauze. Dacă dansatoarele mi-au smuls aplauzele one way or another, balerinul care a apărut din neant (de fapt, de după cortine) a făcut tot show-ul. Niște piruete, salturi și sărituri cu picioarele întinse perfect la orizontală la 180 grade.

Finalul a găsit sala în picioare, aplaudând actorii care au dat tot ce a fost mai bun din ei și s-a văzut. Lumea a plecat încântată, atât de jocul lor, cât și de micile ironii. În fond, omul trebuie să facă haz de necaz. Păcat că nu mai reușim și altceva...

A fost una din seri în care mi-am mai propus ceva pe viitor. Un proiect, un gâns și nelipsitul: când am să fiu eu mare...

Festivalul Luminii 2010, Cluj Napoca

Pe 10 martie luasem greaua decizie de a amâna Festivalul Luminii. Nu vroiam să riscăm iar, să fie frig și să se ducă pe apa Someșului șase luni de muncă. Așa ca am zis pas atunci când ni s-a confirmat de la stația meteo că vom avea viscol. Pas până pe 8 mai.

Ziua de 8 mai s-a apropiat și agitația a reînceput: căutam sponsori, voluntari, verificăm numărul de gulguțe (erau înte 15.000-20.000, deci suficiente), facem rost de lumânări, ultimele cumpărături, orarul zilei de 8 mai. Totul până la ultimul detaliu. Ca niște maeștri păpușari care-și proiectează spectacolul până în ultimul moment.




Sâmbătă dimineață, un soare puternic ne-a trezit pe toți și ne-a dat o stare de bună dispoziție. Vremea, cum rar în ultima perioadă se întâmplase, ținea cu noi. La 10 ne-am adunat la sediu, am luat tot și am încărcat în mașini iar la 12 totul era în parc: 15.000 de gulguțe nedesfăcute, televizoare, lumânări, sfoară, bannere, cort, cercetași și mulți trecători curioși. Chiar și proful de analitică Săndulescu cu nepoțica.



Am desfăcut gulguțele, am scris semnele de carte și s-a făcut și ora pregătirii scenei: amplasarea gulguțelor în Parc. Veniseră toți temerarii, explo, seniorii, liderii, voluntarii, chiar și lupișorii! La 19 parcul era gata. Fiecare alee era încadrată de gulguțe, expoziția foto deja avea vizitatori, televizoarele fuseseră amplasate, crinul suspendat finalizat, gulguțele suspendate gata de luminat. La 20 s-a dat startul: toată suflarea cercetășească și voluntarii, dar și trecătorii au aprins gulguțele... în mai puțin de o oră totul era luminat!



M-am oprit la un moment-dat din dute-vino ca să privesc spectacolul, valsul de lumini și umbre al nopții și lumânărilor. Era magnific, magic! Atâta căldură, mister și bucurie! Mi-a umplut pur și simplu inima! Mă simțeam ca un copil și săream peste tot ca un mic ștrumf. Redescopeream frumusețea lucrurilor mărunte și mă bucuram de fiecare secundă care îmi încărca pozitiv bateriile! Știam că peste 70 de oameni au robotit și că alți 2000 se bucură!




Am întâlnit colegi, profesori, prieteni, oameni necunoscuți care admirau parcul și zâmbeau din tot sufletul. Se vedea pe fața lor relaxată și decrispată că ne atinsesem scopul: oamenii ieșiseră din casă ca să vadă acest Festival, au sunat prietenii să vină în parc că "e foarte fain!", chiar s-a blocat rețeaua Orange de nu mai reușeai să dai de nimeni(la anul ne punem ca obiectiv să blocăm toate rețelele :P ).



Ca în fiecare an, jongleriile cu foc au fost principalul punct de atracție și, întucât știam ce se va întâmpla, au existat trei puncte de jonglerii pentru ca lumea să nu blocheze de tot aleea principală. Oricum au făcut-o, dar noi măcar am încercat... Show-ul final a fost incendiar: 12 jongleuri și 3 instrumentiști, care acompaniau jocul cu focul cu o muzică tribală ce mergea de minune, au reușit să țină în priză publicul.



La ora 23, începea să se diminueze fluxul de persoane, să se stingă focul jongleriilor dar nu și cel din inimi. Fusese frumos. Cald și frumos. Lumea plecase acasă foarte entuziasmată și mult mai veselă. Noi nu știam pe ce por să mai scoatem fericirea că ne-a ieșit atât de bine! Într-o oră am eliberat parcul de tot ce a însemnat gulguțe, sub privirile uimite a doi polițiști ce patrulau ("da' voi strângeți la ora asta?"), am înmânat diplomele celor care au fost acolo și am plecat spre Living. Unde, pentru staff, Festivalul Luminii s-a terminat odată cu terminarea nopții...

La 5.30 plecam de acolo. Ne uitam la lumina de afară și la ploaia ce parcă zicea: "gata! v-a ajuns vremea bună! ce, eu nu trebuie să-mi fac de cap?". Am zâmbit, ne-am dus fiecare la casa lui și ne-am odihnit.
Astfel a căzut cortina și stagiunea FL 2010 s-a încheiat. Pe la anul!



Ai fost la Festival? Cum ți s-a părut?