Reflexii matinale

Acest sfârșit de săptămână m-a găsit la Nocrich, la centrul nostru cercetășesc care îmi amintește de vara lui 2010 când am stat aproape o lună acolo pentru campul național de temerari și stagiul național de pedagogie.

De data asta, a fost întâlnire de programe, pentru stabilirea strategiei pe anii următori. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Deși e important că ne-am stabilit nevoile și am mai lucrat pe echipe, că sistemele de progres sunt mai bine puse la punct și că știm care ne sunt direcțiile, alta a fost experiența pe care vreau să v-o împărtășesc.

După cum bine zice zicala „după faptă și răsplată”, duminică dimineață am decis să-l însoțesc pe Adi până în Sibiu pentru a o duce pe Mioara să prindă microbuzul spre Bacău. Dormisem cu toții puțin și nu e întocmai ok să mergi singur la volan după 3h de somn. Așa că pe la 7, ne-am urcat frumușel în mașină și am pornit la drum.

Încă de ieri mă fascinaseră Făgărașii, când am făcut o mică plimbare la prânz și se vedeau semeți în depărtarea de vreo 40-50 de km ce ne despărțea. Strălucitori, albi, îndrăzneți. Ca niște cavaleri în armură ce-și expuneau blazonul. Dimineață însă erau acoperiți de o plapumă de nori. Și, pe cât înaintam în drumul nostru spre Sibiu, soarele era mai puternic și îl trezea. De sub plapumă se zăreau raze portocalii strălucitoare. Am rămas surprinși și ne-am continuat drumul. Eram fericiți că văzuserăm asta. Un fel de mesaj de bună-dimineața de la natură. Însă habar n-aveam ce ne aștepta la întoarcere.

După vreo 30-40 de minute de învârteală prin vechea cetate săsească Hermanstadt, ne-am luat la revedere de la Mioara și am pornit înapoi. Însă abia acum ce își arăta muntele fața: nu de tot, ca orice om care dimineața mai trage puțin pătura pe ochi înainte de a se trezi de tot, dar suficient încât să ne lase uimiți. Imaginați-vă (înainte de a vă uita la poză) că vezi cum se înalță un munte, e tăiat de o bandă luminoasă și mai apoi se scufundă în nori. Însă banda aia de rază oferea un spectacol optic minunat! O parte din raze se proiectau pur și simplu pe Pământ, realizând un fel de perdea de lumină, în timp ce altă parte se refracta într-un unghi ciudat și lumina ceva ce nu vedeam. Pentru moment aveai impresia că Dumnezeu zâmbește. Ca un mic secret al oamenilor care duminica deschid ochii odată cu El și privesc în jur. Ca un fel de „îți place ce am făcut, nu?”. Și sincer, da, îmi place. E extraordinar.

Nu m-aș fi așteptat ca o duminică să fie atât de plină de zâmbete. Un boost perfect de energie pentru săptămâna ce va urma.

Oare pe voi ce vă face să zâmbiți?

Revenirea

De vreme bună nu am mai scris pe blog. Îmi era enorm de dor. Numai că timpul trece și nu are răbdare cu cei alde mine, care vor marea, sarea, pământul și cerul totodată.

Am decis, după ceva cumpănire, să vă spun câte ceva despre săptămâna trecută. Cu experiențele ei, cu lecțiile de viață și cu tot ce a fost mai bun din ea. Poate vă va fi de folos, cumva, cândva.

Săptămâna trecută m-a găsit în București. Pe tot parcursul ei. Am decis să aleg iar ca centru-gazdă pentru Interfarma, Bucureștiul. Din multiple considerente care nu-și au locul aici. Cert este că am avut vreme să descopăr capitala cu străduțele ei boeme, cu un anumit calm pe care nu-l ghicești decât dacă ești tu suficient de calm să îl simți. Ceea ce e imposibil aproape în zarva și nebunia de acolo. Dar se poate... dacă până și eu am reușit înseamnă ca e de-a dreptul realizabil.

Săptămâna a început frumos prin faptul că mi s-a indicat un drum frumos spre școală: din Victoriei (unde stăteam) pâna la Universitate, pe unde se află și Facultatea de Farmacie. Ce am găsit pe acolo? Multe clădiri vechi și, alături de ele, câte ceva despre locatari sau proprietari: un balcon înflorat și vesel, ce îmi amintea de subrubiile Madridului, pictură neomodernistă pe pereții unei cafenele, vechi firme care erau pe cât de sugestive, cu atât mai mult pline de încărcătura timpului (redacția Urzica înconjurată de mușcate, un ruginit Moulin Rouge românesc, afișe hipnotizante de te miri când). Probabil unii din voi veți spune: ce a văzut și asta prin aceste locuri? Se prea poate să le considerați mărunțișuri însă m-au făcut să zâmbesc, într-un oraș în care nu credeam că îmi va arăta vreodată farmecul lui.

Apoi, printre fire de cursuri și laboratoare, am mers cu Emi să împartă mâncare la bătrânei. Sau mai pe scurt: proiectul Masa pe roți al Serviciului de Ajutor Maltez în România. Adică 12 bătrânei singuri primesc zilnic (luni-vineri) câte o masă caldă. Ce e mai interesant sunt poveștile lor de viață. Căci nu sunt oameni care au așteptat bătrânețea cu mâinile la spate și cu gura căscată, doar-doar o mai cădea vreo pară. Nu. Sunt oameni care au muncit din greu. Doar că pe ici, pe colo, soarta nu le-a fost la fel de surâzătoare precum erau ei povestind-o.

Domnul Damaschin este specialist în IT. nu ai spune când ajungi într-o cameră în care există un televizor cu ecram mare, un pat, un birou și ceva dulăpior unde sunt lucrurile organizate sistematic: cearșafuri curate, salatini, hârtie igienică, tutun, aparatură. Dl Damaschin nu mai are piciorul drept în urma unei amputări...asta pe lângă diabet, psoriazis și peste 70 de ani. Totuși, stând cu el de vprbă, găsești un bărbat manierat, cu o gândire lucidă, care încă mai repară aparatură, programează și se ține la curent cu noutățile tehnologice, care știm cu toții că nu sunt puține. Pe deasupra, poți observa că este un om ordonat. Deși nu a mai ieșit de 5 ani din casă, căci nu poate să se deplaseze singur, e un om plin de viață, ce încearcă să își condimenteze viața zi de zi. Asta ca sa nu mai ziceți că vai, dragă Doamne, mă trezesc dimineața cu fața la cearșaf și am o zi proastă. El se trezește în fiecare dimineață și își face ziua bună. Că, după cum bine zicea un prieten, boala e o chestie trecătoare prin viață... tu ești cel care îți conturează atitudinea cum crede de cuviință.

Doamna Constantinescu este următoarea beneficiară care mi-a atras atenția. Bolnavă de toate afecțiunile pe care le-ar cunoaște articulațiile la orice nivel, întotdeauna are pentru tine un măr. "E de-al notru, românesc, maică". A fost asistentă la secția de TBC-iști. A luat și ea TBC. Nu a avut școală, dar școala vieții a făcut-o mai bună decât orice asistent cu școală. Învăța repede ce avea de învățat. Însă e clar că avea în gene calitatea de a fi om cu toți oamenii. Ceea ce nu se învață nicăieri. Odată ajunsă la o secție, nimeni nu vroia să o lase să plece. Pacienții o iubeau, colegii o respectau. A venit pe lume copilul și comunismul peste. Asta de parcă nu i-ar fi fost îndeajuns bombardamentele din '44. Dar a rezistat. A lucrat, neșcolită dar cu calitatea supremă de a fi om, toată viața. Acum nepoții o iubesc așa de mult, că nici nu mai trec pe la ea... și dacă a fost să cunoască un om bun cu care să își unească soarta, Dumnezeu l-a luat la el. Din categoria Dumnezeu îi ia lângă el pe cei buni. Dar ea a rămas pe poziții...întotdeauna om pentru oameni

și mai puțin oameni.

Și am ajuns la doamna Ursulescu. Se semnează Urs. Ceea ce e amuzant, căci e o fărâmă de omuleț. S-a născut cu o malformație la degetele mâinii și îi cam lipsesc falangele... pe deasupra, piciorul stâng de la genunchi în jos nu mai există. e proteză... parcă de la un accident, nu că ar conta enorm. Doamna Urs are 4 clase. Dar a învățat singură 3 limbi: engleza, franceza și germana. Și a ajuns să predea germana la clasele primare. Apartamentul ei e modest. Și tot timpul e ușa deschisă, doar-doar îi va trece lumea pragul. Are o colecție impresionantă de reviste Science et Vie. Din '60-'70. De la un unchi de al ei. Le-a citit, evident, în franceză. Și ce e și mai culmea, încă citește. Tot ce apucă. Poezie, beletristică, teatru. Cât o mai țin ochii... Pentru mine a fost un exemplu de perseverență și ambiție... degeaba mă tot plâng că, vai, cum o să mă descurc în Erasmus?... totul depinde în fond de mine.

Ultimul de pe parcurs, dar nu cel din urmă, e dl Vornicu. Cercetaș din '33. profesor universitar și preuniversitare de matematici. artist. om de cultură. poliglot. Și lista poate continua. Are o tolbă de povești trăite, de ar umple discuri întregi și tot nu ai termina de înregistrat. Cum l-a cunoscut pe Baden-Powell, pe regele Mihai, cum a fost copilăria lui, ce a învățat la cercetași, ce oameni a ajutat, ce actori a avut prieteni. Dumnezeule, ai sta acolo mult și bine, și nu te-ai plicitisi. Lui îi încălzim mâncarea. Și stăm să o mănânce. Altfel, o da altora. Care îi calcă pragul și nu o duc cu mult mai bine decât el. Sau vecini pe care îi știe în nevoie. Dar e normal pentru el: asta a făcut toată viața. A făcut puțin bine în fiecare zi, ceea ce acum nouă ni se pare mai greu.

Ei au fost lecțiile mele... 4 povești, 4 destine, 4 învățăminte. Nimic nu e greu, dacă vrei, nimic nu e imposibil, dacă acționezi în direcția în care trebuie. Renunțarea nu există decât pentru cei care sunt prea slabi sau prea demotivați iar pentru toți oamenii tu trebuie să fii om. Întotdeauna.

Ar mai fi ceva lecții învățate... dar vor fi subiectul unui alt post.

Pe curând, într-o altă zi sau noapte cu inspirație. Până atunci, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă ea. Dacă vi se pare că nu vi se oferă mare lucru, deschideți ochii...

A voastră,

Laura

Culorile vioarei

Astăzi (acum îmi dau seama că ar cam fi vorba de ieri), am fost în sfârșit la Filarmonică. Ziceam de prea multă vreme că vreau să merg dar ba n-am avut timp, ba nu au mai fost bilete, ba x, ba y. E ușor să amâni o treabă, nu înseamnă că e și sănătos.

Pur și simplu am zis că trebuie ca în iureșul biochimiei, cu toate enzimele și metabolismele, să mai strecor ceva, altfel îmi voi pierde mințile. Și atunci am văzut afișul ce anunța spectacolul de la Filarmonică. Nu sunt foarte familiară cu numele diferitelor arii muzicale, însă numai ideea timpului petrecut într-o sală ascultând muzică mi-a declanșat euforie. Asta vroiam să fac miercuri seara, fără doar și poate!

Așa că, odată cu apropierea orei 19, mi-am strâns frumușel documentația, am pus-o la pachet, și am traversat strada de la BCU la Casa de Cultură a Studenților (sediul Filarmonicii). Acolo m-am întâlnit cu Ileana și cu băieții (Miță, Cătă și Ontz) și ne-am așezat pe ceva scaune din față. Dorința Ilenei. Ușor de îndeplinit de altfel.

Apoi a început ceea ce a fost delectarea timpanelor și inimii mele pentru vreo două ore. O orchestră consistentă, cu viori, violoncele, contrabas, harpe, pian, xilofon, țambal, trianglu, trompete, flaut, oboi, trombon și câte instrumente nu mai cunoșteam pe acolo. Ritmurile muzicii îmi aduceau aminte de muzica din desene animate (aka Tom și Jerry) cu dinamismul specific, suspansul, dulceața copilăriei. Când a intrat pianul în scenă atmosfera s-a schimbat puțin. Altfel se simțeau notele lui. Mai puternice, mai pline de energie, te atrăgeau constant. Când pianistul a cântat și "Somewhere over the rainbow", deja zâmbetul nu mai avea ce urechi să ajungă iar înăuntru aveam propria mea orchestră ce rezona minunat cu cea din fața mea.

Copleșită de muzică, absorbită de ritm, am început să observ oamenii și instrumentele. Nu știu dacă ați încercat odată să vizualizați o sală de spectatori în timpul unui concert. Câte stări diferite, câte expresii, câtă culoare! Vedeai oameni plictisiți, nostalgici, cuprinși de valul muzicii, bucuroși ca niște copii, priviri luminate, ochi adânci, staturi drepte, mulate pe scaun sau încremenite într-o poziție. Aceștia ar fi spectatorii. Muzicanții și ei cu stări diferite și mai expuși privirilor decât spectatorii: o violonistă se uita la iubitul ei din public de parcă numai lui îi cânta, prim-violonistul simțea fiecare coardă vibrând, băieții de la percuție își mișcau tot corpul pe ritm în mod constant, dirijorul era în lumea lui, stând o bună bucată de vreme cu ochii închiși, galopând probabil pe câmpurile aurii ale propriei imaginații.

Când ochii mi s-au mișcat de pe oameni, s-au focalizat pe instrumente. Oare știți câte nuanțe de maro sunt într-o suită de viori sau violoncele? Multe! Diverse, cu lumina ei fiecare, cu strălucire, cu vechime, cu experiență, cu dragoste, cu de toate! M-am uitat fascinată la mișcările fiecărui arcuș (având în vedere că în prim-plan erau viorile și violoncelele privirea mi s-a axat mai mult pe ele), la reflecția diferită la luminilor scenei pe suprafața viorii, a corzilor rupte de atât patos al arcușurilor. La sincronismul mișcărilor și totuși la unicitatea fiecăreia. La povestea unui om cu o vioară, a poveștilor viorii, pe care poate odată le vom auzi.

Atunci mi-am amintit de filmul August Rush. Music is everywhere... all you have to do is listen. Așa încât, și după terminarea spectacolului ascult cu urechile aciuate în jur. Să văd ce mai spune noaptea.

Bună dimineața de 26 noiembrie

26 noiembrie. 4.30 a.m. Sună ceasul pentru a mă trezi. Trebuie să prind trenul pentru a ajunge la Alba Iulia, la Festivalul Național Unitate și Prietenie, ediția 12+1 (http://unitatesiprietenie.ro/up12plus1/). Mă mișc alene, mă spăl pe față, mă îmbrac în silentium pentru a nu trezi colegele de cameră, îmi iau rucsacul meu cu șopârlă(de la Klimm- mi-e dragă tare mascota!) și ies din cameră.

Probabil a zis Mama-Natură că nu mi-ar strica o mică surpriză dimineață, ca să fie sigură că mă trezesc... și cu toată bezm

eticeala mea, am văzut! Întâi unul, apoi încă unul! Nu-mi vine a crede! Cel mic, alb, rece, mult-așteptat, unic... primul fulg de zăpadă! Apoi al doilea, al treilea, apoi un covoraș subțire și alb... PRIMA NINSOARE!

Instant am redevenit copil. De 5 ani. Care sare, prinde fulgi, se învârte... vine iarna! Bulgăreală, oameni de zăpadă, vin fiert cu scorțișoară, colinde, căldură. Deja simt mirosul de portocale, euforia de iarnă, gerul din obraji... Călcam atentă, radiam fericire, zâmbeam cu gura până la urechi. După ce m-am urcat în tren și am dormit vreo două ore, am stat cu ochii mari să admir peisajul... copacii și-au luat mantia de iarnă, casele și-au decorat acoperișurile cu o pătură pufoasă și albă...

Toată ziua am fost un zâmbet... atâta energie mi-a dat acest dar, prima zăpadă, încât nu puteam să văd pe nimeni trist! Acum, când scriu, iar mi se luminează fața și îmi inundă nările un miros rece de zăpadă! Oare mai vine în curând? Eu o aștept... pot să îi pun la geam lapte și prăjiturele dacă are nevoie...

Acasă (sau cu drag despre Pașcani)

Poate că ar fi trebuit să continui episoadele summer dream, că aș fi avut ce scrie, însă

în noiembrie nu mai ții minte detalii legate de ce s-a întâmplat astă-vară. Și ce nu a fost sc

ris, poate așa a fost să fie, însă a rămas acolo unde trebuie. Că în fond, experiențele

pe care le trăiești nu sunt ca să le scrii pe blog, ci ca să înveți tu din ele și să ți le asumi. Și să rămână în partea de suflet care trebuie.

Așa că am decis să scriu despre a fi acasă. De vreo 7 ani nu stau acasă continuu și perspectiva asupra acestui fapt se schimbă constant. Cu fiecare an care trece. Însă de fiecare dată când revii acasă lucrurile parcă se proiectează undeva în copilărie. Sau cel puțin într-un mediu unde totul e mai cald, chiar dacă oamenii poate nu sunt atât de calzi aici.

Acasă pentru mine e orașul Pașcani. Cu o populație ce odată număra vreo 50.000 de locuitori și care acum mă îndoiesc să mai fi rămas cu mai mu

lt de 20.000 în urma migrării spre țările mai calde, orașul pare destul de mort. Plictisitor chiar. Toți locuitorii pe care îi întrebi despre or

așul lor de baștină îți vor răspunde:"n-ai ce face în Pașcani". Cu ceva noroc, dacă dai peste cineva mai în vârstă, îți va povesti cum era pe vremuri, cu industria înfloritoare de perdele, zahăr, drojdie, preparate din carne și uzina CFR. Acum au mai rămas 20% din ele și undeva pe la 10% din angajații lor. Nu a venit mecanizarea numai cu bune.

Dar eu zic că ai ce face în Pașcani. Asta poate pentru că nu stau tot timpul aici și poate pentru că am avut unde să-mi lărgesc orizonturile și să văd că de fapt nu există niciodată "nu se întâmplă nimic". De fapt, de când sunt eu mică, Pașcaniul este în progres puțin. Nu industrial sau

economic, Doamne ferește! Nu vrem să depășim nivelul de trai al românilor. Și nici să fim politic mai corecți că am călca peste codul bunelor maniere politi

ce de la București.

Mă gândesc din punct de vedere cultural și al

oportunităților pentru tineri și al activităților culturale ce au loc în ultimul an. Palatul Copiilor a fost întotdeauna locul principal de activități extrașcolare: cerc de modelism, chimie, dans, pictură, muzică, karting, era încă de când eram eu copil loc de exprimare a creativității. Nu cred să fi fost copil în Pașcani care să nu fi trecut măcar puțin pe la Palatul Copiilor. Apoi, mai văd o revenire a Casei de Cultură și a Bibliotecii municipale. Teatru, film, expoziții, concerte

, spectacole de dans și muzică din străinătate, cercuri pentru copii la bibliotecă, lansări de cărți și campanii. O activitate culturală intensă sprijinită de niște oameni cu suflet.

Apoi mai sunt cercetașii. Anul trecut, în iulie, lua naștere centrul local de aici. Cu câțiva lideri

entuziaști și vreo 20 de copii. Acum unii din acei lideri au plecat, au venit alții noi și numărul copiilor s-a triplat. Chiar a crescut de patru ori.

Acum sunt în jur de 80 de copii. Au văzut pășcănenii că e o alternativă frumoasă de petrecere a timpului liber, că se dezvoltă frumos copiii și că învață să fie oameni. Oameni frumoși, cum ar spune Dan Puric.

Și încă un punct forte este pub-ul La castani. Spun asta pentru că, atunci când vii acasă, trebuie să ai și un loc drăguț cu muzică bună unde să ieși cu prietenii la o poveste. Pentru gustul meu, e singurul din oraș. Am văzut că s-au mai deschis ceva cluburi și lounge-uri, însă prefer folk-ul și rock-ul ce răsună în

boxele celor de la Castan. Poate că ar trebui să menționez că acolo sunt concerte. De folk, de rock, de jazz, de muzică bună pentru oameni faini. Și este un mod genial de a educa copiii.

Week-ul ăsta au fost Magda Pușkaș și Ioan Onișor. Împreună cu Claudia(Pufi) ,

Răzvan și Simona, oameni din Pașcani, care sunt talentați și merită ascultați. Am fost cu

copiii de la cercetași, cu temerarii. Au auzit muzică ce le-a plăcut, au văzut ce înseamnă o atmosferă care reda într-un fel Cenaclul Flacăra, mai ales că acest concert era in memoriam Adrian Păunescu. Au învățat să strige bis, să cânte odată cu toată lumea, au aflat noi cântece de învățat și s-au simțit bine. Și noi, liderii, cu ei. A fost o senzație bestială.

Ajung acum la ultima parte, unde chiar vorbesc despre acasă. Întotdeauna când îmi iau bilet Cluj Napoca- Pașcani, îmi vine în minte gara de acasă. Și peronul pe care mă așteaptă tata, la orice oră din zi și din noapte aș veni. Și mama care mă așteaptă acasă cu brațele deschise și cu cana de cafea aburind. Apoi, mergând pe tren, îmi vine în minte camera mea. Și zarzărul de la fereastra care până mai ieri își mai păstrase câteva frunze galbene. Să îmi arate că e frumos,

numai că vrea să își pună jacheta de iarnă și să devină Scoarță și Sevă. Îmi vine în nări mirosul camerei încălzite, căci fiind o cameră mică, orice schimbare de temperatură generată de calorifer se simte în fiecare parte a ei. Și îmi amintesc de

serile în care povesteam vrute și nevrute cu frate-meu după ce ni se stingea lumina (adică na, să mergem la somn). Ehe, ce fain era pe-atunci!

Tot timpul când vin acasă sunt mai relaxată. Chiar dacă am cărțile de școală cu mine, un to-do list mare la cercetași, chestii de rezolvat pe aici, acasă rămâne acasă. Adică locul unde stai de povești cu părinții și cu bunica, cu frate-tău (dacă vine el de la Iași), cu prietenii din copilărie, unde pășești pe aleea cu tei din fața blocului și t

e mai joci în frunzele căzute, unde în spate grădina își face culcuș pentru iarnă și crizantemele mai rezistă și strigă ia-ne și pe noi în casă! (chiar acum, vreo câteva îmi fac cu ochiul de pe birou), unde aerul te mângâie blând, unde duminică dimineața se aude vocea părintelui Postolache răsunând de la biserica din apropiere, unde merg semafoarele pe centru, unde... unde... unde...

Aici e acasă. Și tot timpul se întâmplă ceva. Asta dacă și-ar deschide lumea ochii. Măcar puțin, să fie inundați de lumina din jur. Copiii se joacă, adolescenții de îndrăgostesc, bătrânii joacă șah, mingile se bat pe maidan, copacii încă leagănă neastâmpărați, aleile cimitirului încă sunt pășite și lumânările aprinse. Lumea se plimbă pe centru și trenurile opresc în gară. La Castani se ascultă muzică și se bea o bere/vin/ceai/ciocolată caldă/suc. Lumea mănâncă, iubește, se roagă, trăieș

te. Cât de frumos și de fericit, numai Dumnezeu o știe. Ei sigur nu:)

O, și sunt atâția oameni frumoși... doar de-ai deschide ochii...

Diseară, un alt accelerat va pleca în gară cu o Laura care abia așteaptă să își revadă prietenii din Cluj, aleile din Hașdeu, Parcul Central, orașul, oamenii, toamna. Însă o bucată de Laura a rămas aici, pe peronul din gară, în așteptarea unui alt accelerat...

Summer dream- part 3

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...