Mărtișorul...sau ce îți dai seama că lipsește când nu ești acasă

1 martie va fi în câteva ore. De fiecare dată merg cu drag să cumpăr mărțișoare și ghiocei pentru persoanele dragi . Doar vine primăvara, nu putem să o ignorăm! Niciodată nu chiar m-am gândit că nu voi fi în România de 1 martie să mă minunez de originalitate și de kitsch, să mă bucur de fiecare mărțisor și să miros forfoteala de pe străzi care îmi dă o tonă de energie.

Iaca acum nu sunt în România. Așa că, dacă nu mă pot bucura de sforicica mea roșu cu alb pe care să o port toată luna la mână ca apoi să o leg într-un copac înflorit, atunci măcar pot să amintesc legendele mărțișorului. Sunt așa frumoase, și nu m-am mai gândit la ele din copilărie!

Sunt câteva motive centrale în jurul cărora se învârt legendele, după cum sursa oficială, Internetul, îmi șoptește în casca boxei de laptop:

1. Baba Dochia: se zvonește că babei Dochia nu-i plăcea de nora ei, soția lui Dragobete. Și ca să îi facă zilele grele, a trimis-o la râu cu un ghem de lână neagră să îl spele până ce se face alb. Fata, vrând să o îmbuneze pe soacră-sa, a mers la râu și a spălat la ghem până ce i-au sângerat mâinile, căci aprig de rece mai era apa! Cu cât îi sângerau mai tare, cu atât mai neagră era lâna. Văzând acestea, a început să plângă și atunci i-a venit în ajutor Iisus (se spune și că un zeu, al primăverii, i-a venit în ajutor fetei, pesemne datorită credinței dacilor în zei) și i-a dăruit o floare roșie pe care i-a spus să o pună în apă și se va albi lâna (varianta zeului era să o pună în păr). Fata a ascultat și întocmai așa a fost: lâna era albă ca zăpada! Când a ajuns acasă, babei Dochiei nu-i venea să creadă. La scurt timp, a plecat pe munte, cu oile, căci începuse să se încălzească. Și cum era ea îmbrăcată cu nouă cojoace, a început să lepede unul câte unul.Când a ajuns sus de tot, deodată a venit gerul și frigul și s-a auzit o voce: "ți-a plăcut să îți chinui nora punând-o să spele un ghem de lână neagră până se face albă? Simte și tu acum ce au simțit mâinile ei!". Și așa s-a transformat baba Dochia, împreună cu oile ei în stane de piatră, de-atâta frig (ce pot fi observate și în zilele noaste în Ceahlău, cum cobori pe traseul Jgheabul Armenilor). Astfel, în memoria colectivă a rămas roșul ca simbol al femeii și alb ca semn al inteligenței bărbatului/ al purității și credinței fetei și roșul florii care a ajutat-o/ lupta primăvara- iarnă sau bine/rău)
Tot Baba Dochia se zice că la venirea primăverii torcea și a găsit o para(bănuț) pe care a găurit-o și a tras prin gaură(bortă) unul din firele toarse (ce era alb și roșu) și i-a purtat noroc tot anul.

2. Soarele: Soarelui îi plăceau tare mult horele românilor și de aceea lua forma unui bărbat și dansa cu mult drag la horele lor de duminică. Un zmeu, căruia nu îi plăcea deloc lumina, a observat ce făcea Soarele și într-o zi l-a răpit din horă, aruncându-l în beciul castelului său. Tot pământul nu mai avea vlagă... iarba nu mai mustea de sevă, vântul nu mai bătea, copiii nu se mai jucau și nu mai râdeau, toată fericirea era răpită, odată cu Soarele. Atunci, un tânăr curajos a decis sa elibereze soarele de sub stăpânirea zmeului și a pornit înspre castelul zmeului. A parcurs trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. A ajuns la castelul zmeului, s-a bătut trei zile și trei nopți, a fost rănit, dar a reușit să elibereze Soarele. Fericirea a revenit pe pământ, dar tânarul nu a mai apucat primăvara... sângele i s-a scurs în zăpadă pe cand ghioceii abia își scoteau căpșorul de sub zăpada ce se topea sub căldura protectoare a Soarelui, însă murea fericit că a readus fericirea oamenilor. De atunci, în fiecare primăvară, oamenii împletesc două fire: unul alb și celălalt roșu, ce se termină cu doi ciucuri. Îl oferă persoanelor pe care îi iubesc, roșul simbolizând dragostea și sângele tânărului curajos iar albul reprezintând sănătatea și puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

3. Dacii obișnuiau să ofere la începutul primăverii un banuț de aur/argint/bronz, găurit, prin a cărui gaură treceau un fir impletit, roșu cu alb. Era un simbol al prosperității, al dragostei și al sănătății. Mai târziu, “Mărțișorul” a fost un dar ce și-l trimiteau românii, unul altuia, în ziua de 1 martie. Se constituia dintr-un bănuț de aur spânzurat de un găietan de mătase împletit cu fire albe și roșii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întalnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuțul însemna îmbelșugarea, firele albe și roșii ale găietanului simbolizau fața albă precum crinul și rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.


Numele popular al lunii martie este Mărțișor (lat -Martius). La romani, 1 martie era sărbătoarea Matronalia, prima zi din an. Era ziua serbărilor pentru zeul Marte, zeu al primăverii, al naturii, agriculturii, ocrotitor al câmpului și turmelor. Tracii îl serbau pe zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă și de vegetație. Acestui zeu îi erau închinate sărbătorile primaverii, ale florilor și fecundității naturii. Tradiția spune că mărțișorul se poartă până în momentul în care înfloresc trandafirii sau vișinii (pe mine m-a învățat bunica că pe 31 martie îl leg de un pom fructifer înflorit pentru a avea spor tot anul). Mărtișorul se poartă atât cât durează zilele Babelor sau până la Florii, când se scoate și se agață de crengile unui copac. Se crede că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc. Dacă mărțișorul era aruncat după o pasăre,  se credea că purtătorul va fi ușor precum pasărea.


În Dobrogea mărțișorul se purta până la venirea berzelor, apoi era aruncat spre înaltul cerului ca norocul să fie “mare și înaripat”. 
În satele Transilvaniei, mărțișorul roșu-alb din lână se agăța la porți, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile oilor, la torțile găleților, pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor malefice, pentru invocarea vieții, a puterii regeneratoare care se credea că ar fi stimulată prin însăși “culoarea vieții”.
Prima zi a lui Martie se numea în calendarul tradițional al satelor carpatine și Drogobete, când fetele se spălau “cu apă de omăt” ca să fie “curate, frumoase, albe ca neaua”.
Bihorenii credeau că însăși apa de ploaie adunată de 1 Martie sau din “zilele babelor” te face frumos și sănătos, iar în Banat datina spune ca fetele să adune stropii de apă sau nea de pe frunzele fragilor din pădure, să se spele pe obrăjori rostind descântecul de dragoste al drogobetelui: “Floare de fragă/ Din luna lui Mart/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.



Tot scriind aceste legende, parcă simt mai tare primăvara. Nu se va încălzi brusc și va înflori Europa odată cu ziua de azi (că s-a făcut azi de când m-am apucat să scriu) însă sulfetul meu da. Iubesc toate anotimpurile, așa că ieri mi-am luat rămas-bun de la o iarnă ce a fost mai lungă decât în ceilalți trei ani și acum îmbrățisez cu drag primăvara! Cu Soare, baba Dochia, Dumnezeu, traci, daci, romani, bănuți, berze, roze și mai ales cu roșu și alb. Și cred că deja știu care e "baba" mea (știți tradiția conform căreia îți alegi o zi între 1-9 martie și așa cum va fi ziua respectivă, așa îți va fi tot anul? - încercați! să știți că ziua de babă nu se spune, ca să aibă efect! )

Voi ce faceți cu mărțișoarele pe care le primiți? Ce semnifică pentru voi?

O primăvară frumoasă, dragii mei!

Paris aux chapeaux

 

Deja sunt de două săptămâni în Franța și mă gândeam că ar fi cazul să reactualizez zona cu ceea ce va fi aventura Erasmus. Săptămâna trecută, Servus Europa, organizația ce se ocupă de studenții străini veniți în Rouen, a pseudoorganizat o excursie la Paris. Spun pseudoorganizat pentru că tot ce au făcut a fost să ne strângă într-un autobuz și să ne transporte.

Așadar, ne-am întâlnit (a se citi Tina și cu mine) cu lumea pe la 9 dimineața, după ce era cât pe ce să pierdem autobuzul că stăteam în alt loc (ceea ce va deveni ulterior laitmotivul zilei) decât în cel în care ne aștepta lumea. Totul e bine până la urmă, ne îmbarcăm, se aude multă spaniolă, ceea ce era de așteptat, și stăm lejer pe scaunele noastre, cu centuri de siguranță puse, până la Paris. 

Ajunși acolo, debarcăm și ni se spune foarte șarmant să revenim la ora 16 (era ora 11, deci aveam 5 ore de explorare). Distracție plăcută! Puțin surprinse că nu au organizat un tur propriu-zis sau că nu ne-au dat ceva hint-uri, ne grupăm cu Kelsie(SUA) și Justina (Lituania) și plecăm noi, cele patru mușchetare, spre Turnul Eiffel.

Nu aveam multă vreme, așa că am considerat că am putea vedea Turnul, zona Montmatre și centrul Georges Pompidou. Ajunse în apropierea primei locații, suntem martore la un moment de candoare al unui cuplu englez: se țineau de mână și vroiau să sară un lanț situat la vreo 15-20 cm distanță de sol. Încercare eșuată, finalizată cu o cădere artistică în nas a amândurora, cu șocul nostru și cu zâmbetele lor ulterioare de "we were just fooling around!". Menționez că nici un fir de nisip nu a suferit acțiunea brutală a interacțiunii cu sânge uman, așa încât întâmplarea a fost doar...prafuită!

Cu mici zâmbete, ajungem la Turnul Eiffel, remarcăm grandoarea, facem ceva poze, auzim cerșetori români, zâmbim amar, ne luăm un minut să admirăm zona și...

 

 

 pornim în căutarea unei stații de metrou. Ne chinuim noi cu aparatele să ne luăm un bilet ce ne asigura liber pe o zi și "abuzăm" de bunătatea celor de la informații pentru două hărți ale transportului public și pornim spre Montmatre.

 

Am ajuns în celebra zonă boemă, plină de artiști dornici să-ți facă portretul sau să-și vândă lucrările și ne-am îndreptat spre biserica Sacre Coeur. Frumoasă priveliște(e un punct de belvedere al orașului) și un și mai frumos soundtrack: 

 

un artist ambulant ce a început să cânte muzică internațională arhicunoscută și lăsa publicul la refren. Soarele ne încălzea bine (uitasem să menționez ca erau - ceva grade, deci destul de friguț pentru promenadă), el cânta what a beautiful world! și nimic nu ar fi contestat asta. M-a luat un super-val de energie pozitivă și am început să sar decât să merg. Era mai în ton cu energia mea și cu soarele cu dinți.

Am coborât dealul, trecând pe lângă ceva căsuțe ce le văzusem și în aprilie (Maison Rose și Le lapin agile) care își păstrau farmecul...doar temperatura și compania se schimbaseră. Ne-am oprit la ceva cald și la dezghețarea mâinilor într-o cafenea și apoi din nou la plimbare! Doar nu era vreme de pierdut.

...în februarie

...în aprilie

A urmat zona Georges Pompidou unde ne-am oprit la magazinașele ce aveau niște vederi extraodinare! Nu m-am putut abține să nu iau o vedere cu "Sărutul" lui Klimt...era prea frumoasă. Ne-am decis că putem merge pe jos spre zona Place de la Concorde, de unde pornisem și de unde trebuia să luăm autobuzul. 

Așa că numai bine am trecut și pe lângă Luvru, făcându-ne poze cu macarones, prăjiturele tradițional-franceze, am traversat Jardin des Tuilleries și ne îndreptam spre autobuz. Deja eram în întârziere, așa că am trimis SMS că întârziem. Nițel mers mai alert și am ajuns și noi la destinație!

Doar că vă ziceam că laitmotivul zilei era cel cu pierdutul busului. Evident că al nostru nu mai era acolo. I-am sunat. Ne-au zis ca au plecat. Și că să luam trenul. Pe moment eram toate: aștia chiar ne-au lăsat aici?! Da, chiar ne lăsaseră. Ce să facem? Unde să mergem? Am decis că, dacă tot ne întoarcem cu trenul, să ne mai plimbăm. Așa că ne-am apucat să cântăm Champs Elysees a lui Joe Dassin în timp ce mergeam pe bulevard și să râdem de situația noastră. În fond, era doar aventura mai palpitantă! Le chiar mulțumeam pentru asta!

Am parcurs tot bulevardul până la Arcul de Triumf, ne-am pozat și ne-am îndreptat spre Moulin Rouge. 

Măcar să ne completăm turul. Am ajuns la faimoasa locație [poze și glume] și am pornit în căutarea unei cafenele. Ca dovadă că dacă mergi pe străduțe vei găsi într-adevăr ce e mai frumos într-un oraș, am dat de...

  ...o cafenea mică, dedicată lui Marilyn Monroe, cu muzică franceză și o ambianță tare draguță. Iar un vin fiert a fost doar încununarea acestei zile pline de aventură și râsete.

Am pornit apoi spre Saint-Lazare, să luăm trenul spre Rouen Rive Droit...am ajuns într-o oră juma' și ne-am despărțit cu promisiunea unei revederi cât mai curând. Și cu speranța tacită că nu vom mai avea nevoie de chapeaux - a se citi căciuli, întrucât se poate observa din poze moțul pufos de la fesurile noastre, care au amuzat foarte mult fotografii.

Cine știe încotro ne va purta trenul data viitoare?

A bientot!