Bună dimineața de 26 noiembrie

26 noiembrie. 4.30 a.m. Sună ceasul pentru a mă trezi. Trebuie să prind trenul pentru a ajunge la Alba Iulia, la Festivalul Național Unitate și Prietenie, ediția 12+1 (http://unitatesiprietenie.ro/up12plus1/). Mă mișc alene, mă spăl pe față, mă îmbrac în silentium pentru a nu trezi colegele de cameră, îmi iau rucsacul meu cu șopârlă(de la Klimm- mi-e dragă tare mascota!) și ies din cameră.

Probabil a zis Mama-Natură că nu mi-ar strica o mică surpriză dimineață, ca să fie sigură că mă trezesc... și cu toată bezm

eticeala mea, am văzut! Întâi unul, apoi încă unul! Nu-mi vine a crede! Cel mic, alb, rece, mult-așteptat, unic... primul fulg de zăpadă! Apoi al doilea, al treilea, apoi un covoraș subțire și alb... PRIMA NINSOARE!

Instant am redevenit copil. De 5 ani. Care sare, prinde fulgi, se învârte... vine iarna! Bulgăreală, oameni de zăpadă, vin fiert cu scorțișoară, colinde, căldură. Deja simt mirosul de portocale, euforia de iarnă, gerul din obraji... Călcam atentă, radiam fericire, zâmbeam cu gura până la urechi. După ce m-am urcat în tren și am dormit vreo două ore, am stat cu ochii mari să admir peisajul... copacii și-au luat mantia de iarnă, casele și-au decorat acoperișurile cu o pătură pufoasă și albă...

Toată ziua am fost un zâmbet... atâta energie mi-a dat acest dar, prima zăpadă, încât nu puteam să văd pe nimeni trist! Acum, când scriu, iar mi se luminează fața și îmi inundă nările un miros rece de zăpadă! Oare mai vine în curând? Eu o aștept... pot să îi pun la geam lapte și prăjiturele dacă are nevoie...

Acasă (sau cu drag despre Pașcani)

Poate că ar fi trebuit să continui episoadele summer dream, că aș fi avut ce scrie, însă

în noiembrie nu mai ții minte detalii legate de ce s-a întâmplat astă-vară. Și ce nu a fost sc

ris, poate așa a fost să fie, însă a rămas acolo unde trebuie. Că în fond, experiențele

pe care le trăiești nu sunt ca să le scrii pe blog, ci ca să înveți tu din ele și să ți le asumi. Și să rămână în partea de suflet care trebuie.

Așa că am decis să scriu despre a fi acasă. De vreo 7 ani nu stau acasă continuu și perspectiva asupra acestui fapt se schimbă constant. Cu fiecare an care trece. Însă de fiecare dată când revii acasă lucrurile parcă se proiectează undeva în copilărie. Sau cel puțin într-un mediu unde totul e mai cald, chiar dacă oamenii poate nu sunt atât de calzi aici.

Acasă pentru mine e orașul Pașcani. Cu o populație ce odată număra vreo 50.000 de locuitori și care acum mă îndoiesc să mai fi rămas cu mai mu

lt de 20.000 în urma migrării spre țările mai calde, orașul pare destul de mort. Plictisitor chiar. Toți locuitorii pe care îi întrebi despre or

așul lor de baștină îți vor răspunde:"n-ai ce face în Pașcani". Cu ceva noroc, dacă dai peste cineva mai în vârstă, îți va povesti cum era pe vremuri, cu industria înfloritoare de perdele, zahăr, drojdie, preparate din carne și uzina CFR. Acum au mai rămas 20% din ele și undeva pe la 10% din angajații lor. Nu a venit mecanizarea numai cu bune.

Dar eu zic că ai ce face în Pașcani. Asta poate pentru că nu stau tot timpul aici și poate pentru că am avut unde să-mi lărgesc orizonturile și să văd că de fapt nu există niciodată "nu se întâmplă nimic". De fapt, de când sunt eu mică, Pașcaniul este în progres puțin. Nu industrial sau

economic, Doamne ferește! Nu vrem să depășim nivelul de trai al românilor. Și nici să fim politic mai corecți că am călca peste codul bunelor maniere politi

ce de la București.

Mă gândesc din punct de vedere cultural și al

oportunităților pentru tineri și al activităților culturale ce au loc în ultimul an. Palatul Copiilor a fost întotdeauna locul principal de activități extrașcolare: cerc de modelism, chimie, dans, pictură, muzică, karting, era încă de când eram eu copil loc de exprimare a creativității. Nu cred să fi fost copil în Pașcani care să nu fi trecut măcar puțin pe la Palatul Copiilor. Apoi, mai văd o revenire a Casei de Cultură și a Bibliotecii municipale. Teatru, film, expoziții, concerte

, spectacole de dans și muzică din străinătate, cercuri pentru copii la bibliotecă, lansări de cărți și campanii. O activitate culturală intensă sprijinită de niște oameni cu suflet.

Apoi mai sunt cercetașii. Anul trecut, în iulie, lua naștere centrul local de aici. Cu câțiva lideri

entuziaști și vreo 20 de copii. Acum unii din acei lideri au plecat, au venit alții noi și numărul copiilor s-a triplat. Chiar a crescut de patru ori.

Acum sunt în jur de 80 de copii. Au văzut pășcănenii că e o alternativă frumoasă de petrecere a timpului liber, că se dezvoltă frumos copiii și că învață să fie oameni. Oameni frumoși, cum ar spune Dan Puric.

Și încă un punct forte este pub-ul La castani. Spun asta pentru că, atunci când vii acasă, trebuie să ai și un loc drăguț cu muzică bună unde să ieși cu prietenii la o poveste. Pentru gustul meu, e singurul din oraș. Am văzut că s-au mai deschis ceva cluburi și lounge-uri, însă prefer folk-ul și rock-ul ce răsună în

boxele celor de la Castan. Poate că ar trebui să menționez că acolo sunt concerte. De folk, de rock, de jazz, de muzică bună pentru oameni faini. Și este un mod genial de a educa copiii.

Week-ul ăsta au fost Magda Pușkaș și Ioan Onișor. Împreună cu Claudia(Pufi) ,

Răzvan și Simona, oameni din Pașcani, care sunt talentați și merită ascultați. Am fost cu

copiii de la cercetași, cu temerarii. Au auzit muzică ce le-a plăcut, au văzut ce înseamnă o atmosferă care reda într-un fel Cenaclul Flacăra, mai ales că acest concert era in memoriam Adrian Păunescu. Au învățat să strige bis, să cânte odată cu toată lumea, au aflat noi cântece de învățat și s-au simțit bine. Și noi, liderii, cu ei. A fost o senzație bestială.

Ajung acum la ultima parte, unde chiar vorbesc despre acasă. Întotdeauna când îmi iau bilet Cluj Napoca- Pașcani, îmi vine în minte gara de acasă. Și peronul pe care mă așteaptă tata, la orice oră din zi și din noapte aș veni. Și mama care mă așteaptă acasă cu brațele deschise și cu cana de cafea aburind. Apoi, mergând pe tren, îmi vine în minte camera mea. Și zarzărul de la fereastra care până mai ieri își mai păstrase câteva frunze galbene. Să îmi arate că e frumos,

numai că vrea să își pună jacheta de iarnă și să devină Scoarță și Sevă. Îmi vine în nări mirosul camerei încălzite, căci fiind o cameră mică, orice schimbare de temperatură generată de calorifer se simte în fiecare parte a ei. Și îmi amintesc de

serile în care povesteam vrute și nevrute cu frate-meu după ce ni se stingea lumina (adică na, să mergem la somn). Ehe, ce fain era pe-atunci!

Tot timpul când vin acasă sunt mai relaxată. Chiar dacă am cărțile de școală cu mine, un to-do list mare la cercetași, chestii de rezolvat pe aici, acasă rămâne acasă. Adică locul unde stai de povești cu părinții și cu bunica, cu frate-tău (dacă vine el de la Iași), cu prietenii din copilărie, unde pășești pe aleea cu tei din fața blocului și t

e mai joci în frunzele căzute, unde în spate grădina își face culcuș pentru iarnă și crizantemele mai rezistă și strigă ia-ne și pe noi în casă! (chiar acum, vreo câteva îmi fac cu ochiul de pe birou), unde aerul te mângâie blând, unde duminică dimineața se aude vocea părintelui Postolache răsunând de la biserica din apropiere, unde merg semafoarele pe centru, unde... unde... unde...

Aici e acasă. Și tot timpul se întâmplă ceva. Asta dacă și-ar deschide lumea ochii. Măcar puțin, să fie inundați de lumina din jur. Copiii se joacă, adolescenții de îndrăgostesc, bătrânii joacă șah, mingile se bat pe maidan, copacii încă leagănă neastâmpărați, aleile cimitirului încă sunt pășite și lumânările aprinse. Lumea se plimbă pe centru și trenurile opresc în gară. La Castani se ascultă muzică și se bea o bere/vin/ceai/ciocolată caldă/suc. Lumea mănâncă, iubește, se roagă, trăieș

te. Cât de frumos și de fericit, numai Dumnezeu o știe. Ei sigur nu:)

O, și sunt atâția oameni frumoși... doar de-ai deschide ochii...

Diseară, un alt accelerat va pleca în gară cu o Laura care abia așteaptă să își revadă prietenii din Cluj, aleile din Hașdeu, Parcul Central, orașul, oamenii, toamna. Însă o bucată de Laura a rămas aici, pe peronul din gară, în așteptarea unui alt accelerat...

Summer dream- part 3

Scoutland 2010- temerarii în acțiune!

După ce Nocrich-ul a auzit rămas-bun din partea participanților Stagiului Național

de Pedagogie, două zile au trecut și au început să răsune glasurile temerarilor din toată țara care se adunaseră pentru campul lor național de anul acesta. 153 de temerari din Rădăuți, Pașcani, Brăila, București, Râmnicu-Vâlcea, Bușteni, Brașov, Pucioasa, Cluj și Oradea au sosit în dimineața zilei de 28 iulie și urmau să petreacă 7 zile împreună, până pe 3 august.

Pregătirile pentru camp nu au durat prea mult. Staff-ul a venit la timp, atelierele erau pregătite, toate ceremoniile erau puse la punct în mare parte. Eșarfele încă nu plecaseră din Mureș și eram cu sufletul în gât, fiind posibil să nu ajungă la timp, ceea ce ar fi fost aiurea de tot. Noroc că Radu (mulțumesc mult pentru asta!), a avut bunăvoința să meargă în Sighișoara și să-l aștepte acolo pe Mircea. Așa că seara, după festivitatea de deschidere, liderii au primit eșarfele de camp. Verzi cu sigla Scoutland. Adică o busolă ce avea un crin cercetășesc în interior (ce arăta nordul, crinul fiind ales ca simbol al cercetașilor tocmai pentru că indica nordul).

În prima seară aveai un sentiment de Demiurg: toată curtea centrului cercetășesc era înțesată de corturi, se auzeau șoaptele emoționate ale temerarilor. Deja se creaseră simpatii, deja se aruncaseră ocheade și se legaseră prietenii. Pe la 1, când agitația era destul de domolită, puteai să stai și să asculți respirațiile lor și să-ți imaginezi ce înseamnă un somn bun, cu călătoriile în lumea onirică pe care le ai ca și copil sau ca adolescent. Evident că tu, ca organizator, nu aveai luxul unui somn prea lung... îți păstrai acest drept pentru mai târziu.

Fiecare zi debuta cu întreruperea somnului dulce de dimineață. Mi-am asumat acest rol știind că risc multe priviri răzvrătite, însă îmi făceam o mică plăcere din asta. De fapt, ca să nu sun de-a dreptul sadică, țineam foarte mult la dezvoltarea lor fizică. Și acum vorbesc cât se poate de serios. La 11-14 ani e foarte important să facă mișcare cât mai multă. Țin minte perioada din gimnaziu cu antrenamentele de handbal și toată alergarea. Era bestial! Ca să nu mai zic că îmi menținea o condiție fizică bună și un co

rp zvelt. Așa că, la 7 dimineața, mormăieli peste mormăieli (cei de anul trecut erau deja căliți), făceau un careu și timp de vreo 20-30 minute ne dezmorțeam corpul și ne trezeam. Împreună, lideri și temerari.

Într-una din seri am finalizat proiectul "Trofeul celor șase căi- ediția I". Au fost

arătate poze, se auzeau: ”uită-ne pe noi!”, au fost înmânate diplome și a fost decernat trofeul celor care îl meritau: Coresi din Pucioasa. Cei care, trecând de la lupișori, au găsit ce

va care să-i mențină ca echipă. Și, cu urma de copilărie pe care încă o mai au, au făcut o treabă minunată!

Apoi urma masa de dimineața în șura noastră devenită vrednică s

ală de mese. Dimineața și după-amiaza aveau câte trei ore de ateliere: tiroliană, TSA, creație, cultură, GDL, construcții sunt doar câteva din programul temerarilor. Evident, unde era mai multă aventură era și atenția lor, iar celelalte erau prelucrate pe principiul "șpaclu, somn,

șmirghel, etc”, ca să le mai anime interesul. Hike-ul pe Făgăraș sigur a fost unul din punctele forte, mai ales că puțini fuseseră pe munți mai înalți și pentru că responsabilul de hike (Titus, adică tatăl meu) are talentul de a face mul să iubească muntele.

Au avut temerarii noștri și joc de noapte, și olimpiadă (cu rezultate pierdute în gaura neagră ce a însemnat Nocrich, acolo unde probabil sunt și listele de Scoutshop) și depunere de promisiune (fără eșarfe, că e criză!). Tot la acea promisiunea am avut și o mică-mare surpriză: mi s-a pregătit ceremonia de depunere a promisiunii de lider, pe care o refuzasem în octombrie, pe principiul că nu eram pregătită. Asta era atunci. Acum, cu furnicăturile de rigoare din palme, tălpi, obraji, sub privirile tuturor temerarilor, liderilor și prietenilor, am zis da! Mi-am luat angajamentul și știu că îl voi respecta. Căci reacția copiilor mi-a întărit convingerea că pot să fac asta. Să fiu un lider bun. M-au aruncat în sus (prima dată cu capul în crengile unui copac, dar mesajul probabil era să mi se demonstreze că e real și se întâmplă) și m-au îmbrățișat. Și au zâmbit. Și erau acolo, căci intraseră pe portița sufletului meu.

Dar cred că cel și cel mai mult au avut temerarii noștri foc de tabără condimentat cu acorduri mai reușite sau mai puțin reușite (astea erau ale mele!) de chitară. Și acum să spunem drept: magia unei nopți în natură, cu atât mai mult la cercetași, e focul de tabără, indiferent de mărimea lui: jocul nebun al flăcărilor prin lemn, îmbinarea perfectă de nuanțe de roșu, portocali, alb și negru, căldura emanată și toate sentimentele ce te furnică pe acolo. Mai mult sau mai puțin din cauza focului din vatră sau a celui din lăuntrul tău. Și apoi, pe lângă trosnetul focului, ce poate merge mai bine decât o chitară? Și niște voci vesele care să dea cuvânt acordurilor? Acesta e, dragii mei, farmecul nopții în tabără... ceea ce unește focul nu poate să despartă nimic. Mai ales în suflet.

Vă dați seama că în stilul ăsta s-au scurs zilele precum nisipul în clepsidră: aveai impre

sia că mai ieri venisei în camp. Dimineața zilei de 3 august ne-a găsit pe toți în jurul focului, încă cântând la chitară, cu voci răgușite, cu îmbrățișări fugare, cu căldura celui/cele

i de lângă. Cu lacrimi de bucurie a întregii ființe îmbinate cu lacrimile sărate și fierbinți ale despărțirii. De un el. De o ea. De ei.

De pe la 7 au început să plece ardelenii. Lacrimi și amar + noul hit al despă

rțirilor cercetășești din acea vară: ”Dar tu ai plecat/ Nu mai așteptat/ Poate m-ai

uitat/ De ce oare?”. Cu coregrafia pe măsură era demn de orice tip de competiție. Încetul cu î

ncetul s-a golit campul. S-au strâns corturile. Și s-au luat n rămas-bun și s-au dat n+1 promisiuni de revedere. Noi, cei mai mărișori, zâmbeam. Știam ce era în sufletul lor și era frumos...

Apoi ne-am permis și noi luxul unui somn la umbra marelui... măr! În care se derula frumos filmul Scoutland 2010: cu bune, cu rele, cu zâmbete, lacrimi și cu o eșarfă. Pentru mulți verde cu o busolă. Pentru mine... una vișinie cu dunga albă:).

Summer dream- part 2

Stagiul Național de Pedagogie 2010. Nocrich, jud. Sibiu.

Am plecat din Pașcani spre Cluj (aveam un déjà vu în legătură cu acceleratul Iași-Timișoara) pe 18 iulie dimineața. Cu bagaj ca pentru o lună, căci nu aveam să mai ajung pe-acasă până pe 15 august. Am ajuns în Cluj, mi-am completat echipamentul de la sediu și am pornit zâmbitoare spre Sibiu. Începea nebuneala dulce și plăcută a verii:).

Am ajuns la Nocrich pe la 10 noaptea, după ce am avut norocul ca una din colegele și prietenele de la facultă să fie acasă, în Sibiu, și să mă ducă la Centrul nostru cercetășesc. [thanks Tina for that!:)]. Acolo erau Radu și Diana, fericiți că a ajuns un trainer la datorie. Noapte

a deja își lăsase voalul ei negru și dens, așa că m-am bucurat de stelele ce ardeau pe cer și de liniștea care ne înconjura (presărată de ceva manele autentice din când în când).

Pe 19 s-a dat startul: maratonul prin Real după alimente, materiale, ultime necesități, sosirea participanților și împărțirea activităților. Detașându-mă de tot șirul poveștii, intru puțin în ceea ce e agitația dinainte de un stagiu. Ajungi la locul stagiului, vezi lumea cu care vei interacționa, te uiți în ochii lor, le studiezi expresiile, le vezi mersul și atitudinea. Oare vor fi cooperanți? Oare ne vom înțelege? Oare le va place modul de prezentare? Care va fi cel care va face cele mai multe probleme? Dar cel în care te vei putea baza cel mai mult? Cât de pregătiți sunt? Sunt un noian de întrebări care îți circulă prin cap și îți fac o cută mică pe frunte. Dar care trece repede. Căci tu ai venit aici cu forțe proaspete, cu chef de împărtășire a experiențelor și de descoperire a noi oameni. Și așa, pe parcursul unui minut, sau poate două te transformi dintr-un om gârbovit de întrebări stupide menite să te încurce, în omul vertical și gata oricând să dea ce e mai bun din el. Pentru el și pentru cei din jur.

Revenind la firul narativ, prima zi de stagiu a fost comună. Împreună cu Tromppy am făcut o echipă-șoc pentru a prezenta o parte din misiune tuturor: sistemul de progres și legătura cu ramurile de vârstă. Așa că lumea a făcut cunoștință cu 3 personaje: o fată și doi băieți, fiecare grup numindu-i după propria lor voință. Ideea era ca fata era super: și frumoasă, și deșteaptă și de gașcă. Unul din băieți era olimpicul clasei, băiat isteț, care nu trebuia să muncească prea mult, căci la cât de inteligent era, nu avea nevoie de nu știu cât efort. Celălalt băiat, cu capacități multe, însă nu prea avea voință să muncească ca să progreseze. Asta până când s-a îndrăgostit de fată. Dar fetei îi plăcea de celălalt, că na, era mai de admirat. Toți trei erau la cercetași. Așa că, monitorizându-le progresul timp de o lună, se vede ca băiatul 1 a crescut puțin, căci oricum el era constant în progres. Fata, și ea, lucra la proiecte, învăța la școală, etc, a progresat și ea. Dar băiatul 2, motivat de iubirea lui față de fată și de faptul că era conștient că dacă lucra la el, putea să aibă mai mult, a progresat enorm, ajungând să fie plăcut în ochii fetei și să se integreze într-un grup sănătos. Ideea era că fiecare are ritmul lui de progres, în funcție de calități, aptitudini și motivație.

A urmat apoi împărțirea pe grupe de vârste. Anul acesta, temerarii au format o gașcă mare: 22 de bucăți (sper că am numărat bine, că a tot fost fluctuant numărul în foi). Trei patrule gata să primească tot ceea ce însemna pedagogie pe temerari. Caracteristicile vârstei, sistemul patrulelor, jocul, rolul liderului, sistemul de progres, cadrul simbolic, noile însemne de merit.

Co-pilotul de anul acesta a fost Bogdan. Bogdan Pater, pentru cei care-l cunosc. Trebuie să recunosc că am fost o echipă bestială. Dacă la început aveam temerile mele vis-a-vis de lucrul pe temerari cu Bogdan, în prima zi mi s-au risipit super-rapid. Susținere, complementaritate, umor, bună-dispoziție și întotdeauna acolo. Cam asta a fost Bogdan- omul fără de care stagiul nu ar fi fost nici pe departe atât de fain. Pentru asta, mulțumesc mult, Bogdan!

Nu are rost sa detaliez fiecare sesiune de lucru. Fiecare a avut metodele ei, pornind de la banala prezentare până la joc

de rol, brainstorming, lucru în echipă și individual și o tehnică nouă pentru noi, mind-mapping, prin care

asociai imaginea cu o temă (am folosit-o pentru ariile de dezvoltare). Fiecare sesiune a însemnat întrebări, răspunsuri, glume, mirări, zâmbete, uimiri.

Dar ce a contat foarte mult, pe lângă receptivitatea participanților, a fost atmosfera și grupul foarte fain pe care l-au reprezentat. Poate e relevant să vă spunem că seara temerarilor a însemnat povestea re-editată a Cenușăresei? Cu băieți în roluri de fete? Și cu poveste scrisă de ei? Și un joculeț fain plus ceva chităreală la foc de tabără (doar nu suntem cercetași degeaba!).

Am găsit în participanți oameni de nădejde. Care au fost alături în momente mai puțin plăcute. La care știu că pot apela cu încredere. Participanți care au devenit prieteni. Oameni de suflet, oameni de valoare. Să dau acum exemplu pe unul sau pe altul nu are rost. Fiecare avea părțile lui bune. Și sincer, de la fiecare am învățat câte ceva: ce e răbdarea, ce înseamnă să fii receptiv la ce se întâmplă în jur, cum să îți menții rațiunea în momente în care instinctul ar dori să preia controlul, ce e surpriza, ce e frica și cum să ți-o înfrunți.

Nu am reușit să fiu acolo cu ei în ultima seara, deși meritau din plin. Am mers la nunta Aurei, in Târgu Jiu. Și a doua zi, oricât ne-am străduit, nu i-am prins să îi salutăm...

Mulțumesc tuturor: Silviu, Dani, Cornel, Mădă Puc, Paula, Patriciu, Lucian, Mădă Buș, Cătălina, Vali, Lore, Ioana, Mihaela, Adriana, Dana, Alex Or, Alex Buc, Ade, Monica, Cornelia, Ziggy, Iulian. Să ne revedem cât de curând!

Și acestea fiind spuse, s-au trasat câteva linii despre ce a însemnat SNP 2010... cele nespuse sunt în sufletele și în mințile noastre... mai ales în suflete...

Summer time- part 1

Dupa indelunga, enervanta si extenuanta sesiune a venit si vacanta. VACANTA. VACANTA. VACANTA. Da, poate ca am inceput sa exagerez putin, dar chiar am asteptat-o.

Prima chestie importanta care mi-a marcat vacanta a fost legata de cercetasi: vizita cercetasilor francezi din zona Normandia in Pascani. Cei patru "verzi" au sosit la noi in oras duminica, pe 11 iulie. Asteptarea lor la gara a fost foarte amuzanta caci eram toti (aka exploratorii si cu mine) imbracati in uniforma si cu esarfa si oamenii de pe strada ziceau "uita ba, au venit si la noi americanii!. Ca sa vezi a naibii informare. In contextul in care chiar se fac publice de fiecare data actiunile cercetasilor din Pascani.

Oricum. Trecem peste. I-am cazat la Oana care, ca intotdeauna, a fost la inaltime: o adevarata gazda ce i-a asteptat cu bucate traditionale si toate cele. A doua zi hike in zona manastirilor: Agapia- Agapia Noua- Sihla, cu dormit pe undeva in preajma Sihlei. Cu ploile din ultimele vremuri va dati seama ca aveam parte de un real mud-surfing(sau surfing prin noroi, ca sa sune mai autentic) care daca la inceput a fost amuzat, mai apoi incepea scrasnetul din dinti. Mai ales ca multi nu erau obisnuiti. Am reusit sa gasim un loc fain de campare unde, peste seara, am inaltat catargul cu steagurile celor doua tari acum "surori" si ne-am apucat de cantat la chitara pana tarziu in noapte cand plumbuil se punea pe pleoape.

A doua zi am mai hoinarit putin prin zona, am marsaluit pana la Agapia sa prindem autobuz spre Targu Neamt si am lasat orice urma de cetate sau muzeu de obosit ce era grupul. Asa ca seara am pe trecut-o fiecare pe la casa lui, asteptand ziua de 14 iulie, ziua nationala a Frantei, cand le pregatisem o surpriza oaspetilor nostri.

Si aparent supriza a fost mare... poate prea mare. Pe noi in Romania invatandu-ne ca francezii sunt foarte patrioti, amn organizat o chestie cu tam-tam, cu speechuri, dansuri, parada de costume medievale, cantece cercetasesti, etc. Au ramas saracii: wow, voi serbati asa fain o zi care nu-i a voastra! asta pentru ca, pascaneanul, ca omul care nu se bucura prea des de chestii in orasul mic, stie cum si ce sa faca sa iasa ceva fain.

A mai trecut o seara de povesti si pizza. Dimineata zilei urmatoare insemna plecarea spre Iasi, dar si intalnirea cu temerarii. Evident ca a fost distractie mare si poate si mai evident e ca la gara au fost condusi de vreo 10-12 copiii. Si eu ajunsa inainte sa plece trenul, numai bine cat sa-i pup si sa-mi iau la revedere, cu promisiunea ca vom auzi unii de altii.

Cam atat momentan. Va tin eu la curent cu summet time for Laura. Episodul 2 va fi SNP 2010, apoi Scoutland 2010, apoi Atena si LoA Camp. Asta cand voi veni inapoi acasa. Tot atunci voi imbunatati postarea si cu poze. Urasc sa vad numai text, dar asta e. Nu va dura mult.

Pe curand!
Laura

Sâmbata la operă

Pentru că mi-era dor de operă și a fost ofertă pt biletele la premiera "Orfeu în infern", am fost la opera ieri. Inițiativa a venit din partea Deliei (președinta OSF) și am îmbrățișat-o cu drag pentru ca mi-era sete de puțină cultură.

A fost plină sala. Și aveau și de ce. Este o operă în două acte, cu o mulțime de personaje care se petrece pe trei planuri: pamânt, Olimp și infern. În centrul atenției sunt un soț și o soție, ambii la fel de infideli, soția ajungând să se încurce cu Pluto (considerat stăpânul Infernului) și acesta o ia cu el în iad. Soțul, fericit că a scăpat de ea, este abordat de Opinia Publică (un pseudonim al corului antic, al judecății așa-zise drepte) și este îndemnat să meargă în infern după ea.

Urmează o scenă din Olimp în care ne sunt înfățișate fel de fel de întâmplări printre care și sosirea lui Jupiter în zorii zilei, venirea lui Pluto pentru a da socoteală pentru femeia ce a răpit-o, Euripide (soția). Momentul acesta al venirii lui Pluto a fost fructificat cu brio de regizor (sau actori) prin inserarea unor replici acide care vizează situația actuală a țării. Gen: îți dau tot! mai puțin 25%! Sau zeițele și nimfele se revoltă iar Jupiter spune: asta e Revoluție? vreți Revoluție? Se aude un DA! Și una din zeițe strigă: luni!

Categoric au fost momente care au constituit un deliciu pentru public! E cruntul adevăr oricât de mult gust dulce-amărui ne-ar lăsa interpretarea artiștilor.

După momentul de răscoală, Orfeu (soțul) a ajuns, la îndemnul Opiniei Publice, în Olimp, pentru a-i cere lui Jupiter să i-o readucă pe Euripide. Jupiter este de acord și dorește să meargă personal în infern să o aducă. Atunci zeitățile vor și ele, așa că tot Olimpul pornește spre infern.



Acolo stă Euripide, "închisă" într-un pian. Ajunge Olimpul acolo, o caută toți cu mic, cu mare și când o găsesc se decid să o salveze prin transformarea lui Jupiter in muscă. Scena, mie personal, mi s-a părut grotească, cu un erotism sec între drăgălașa muscă și Euripide, dornică de ceva nou.

Urmează apoi scene foarte faine, pline de culoare și de dans. Asta mi-a plăcut cel mai mult cred. O dinamică extraodinară, mulți oameni pe scenă, costume care de care mai deosebite, orchestra care a asudat mult, însă a oferit un spectacol foarte fain! S-a încheiat cu un can can care a antrenat publicul (mai întâi cu fluierături, bine că și-au dat seama la timp că nu se află pe stadion) și apoi cu ropote de aplauze. Dacă dansatoarele mi-au smuls aplauzele one way or another, balerinul care a apărut din neant (de fapt, de după cortine) a făcut tot show-ul. Niște piruete, salturi și sărituri cu picioarele întinse perfect la orizontală la 180 grade.

Finalul a găsit sala în picioare, aplaudând actorii care au dat tot ce a fost mai bun din ei și s-a văzut. Lumea a plecat încântată, atât de jocul lor, cât și de micile ironii. În fond, omul trebuie să facă haz de necaz. Păcat că nu mai reușim și altceva...

A fost una din seri în care mi-am mai propus ceva pe viitor. Un proiect, un gâns și nelipsitul: când am să fiu eu mare...

Festivalul Luminii 2010, Cluj Napoca

Pe 10 martie luasem greaua decizie de a amâna Festivalul Luminii. Nu vroiam să riscăm iar, să fie frig și să se ducă pe apa Someșului șase luni de muncă. Așa ca am zis pas atunci când ni s-a confirmat de la stația meteo că vom avea viscol. Pas până pe 8 mai.

Ziua de 8 mai s-a apropiat și agitația a reînceput: căutam sponsori, voluntari, verificăm numărul de gulguțe (erau înte 15.000-20.000, deci suficiente), facem rost de lumânări, ultimele cumpărături, orarul zilei de 8 mai. Totul până la ultimul detaliu. Ca niște maeștri păpușari care-și proiectează spectacolul până în ultimul moment.




Sâmbătă dimineață, un soare puternic ne-a trezit pe toți și ne-a dat o stare de bună dispoziție. Vremea, cum rar în ultima perioadă se întâmplase, ținea cu noi. La 10 ne-am adunat la sediu, am luat tot și am încărcat în mașini iar la 12 totul era în parc: 15.000 de gulguțe nedesfăcute, televizoare, lumânări, sfoară, bannere, cort, cercetași și mulți trecători curioși. Chiar și proful de analitică Săndulescu cu nepoțica.



Am desfăcut gulguțele, am scris semnele de carte și s-a făcut și ora pregătirii scenei: amplasarea gulguțelor în Parc. Veniseră toți temerarii, explo, seniorii, liderii, voluntarii, chiar și lupișorii! La 19 parcul era gata. Fiecare alee era încadrată de gulguțe, expoziția foto deja avea vizitatori, televizoarele fuseseră amplasate, crinul suspendat finalizat, gulguțele suspendate gata de luminat. La 20 s-a dat startul: toată suflarea cercetășească și voluntarii, dar și trecătorii au aprins gulguțele... în mai puțin de o oră totul era luminat!



M-am oprit la un moment-dat din dute-vino ca să privesc spectacolul, valsul de lumini și umbre al nopții și lumânărilor. Era magnific, magic! Atâta căldură, mister și bucurie! Mi-a umplut pur și simplu inima! Mă simțeam ca un copil și săream peste tot ca un mic ștrumf. Redescopeream frumusețea lucrurilor mărunte și mă bucuram de fiecare secundă care îmi încărca pozitiv bateriile! Știam că peste 70 de oameni au robotit și că alți 2000 se bucură!




Am întâlnit colegi, profesori, prieteni, oameni necunoscuți care admirau parcul și zâmbeau din tot sufletul. Se vedea pe fața lor relaxată și decrispată că ne atinsesem scopul: oamenii ieșiseră din casă ca să vadă acest Festival, au sunat prietenii să vină în parc că "e foarte fain!", chiar s-a blocat rețeaua Orange de nu mai reușeai să dai de nimeni(la anul ne punem ca obiectiv să blocăm toate rețelele :P ).



Ca în fiecare an, jongleriile cu foc au fost principalul punct de atracție și, întucât știam ce se va întâmpla, au existat trei puncte de jonglerii pentru ca lumea să nu blocheze de tot aleea principală. Oricum au făcut-o, dar noi măcar am încercat... Show-ul final a fost incendiar: 12 jongleuri și 3 instrumentiști, care acompaniau jocul cu focul cu o muzică tribală ce mergea de minune, au reușit să țină în priză publicul.



La ora 23, începea să se diminueze fluxul de persoane, să se stingă focul jongleriilor dar nu și cel din inimi. Fusese frumos. Cald și frumos. Lumea plecase acasă foarte entuziasmată și mult mai veselă. Noi nu știam pe ce por să mai scoatem fericirea că ne-a ieșit atât de bine! Într-o oră am eliberat parcul de tot ce a însemnat gulguțe, sub privirile uimite a doi polițiști ce patrulau ("da' voi strângeți la ora asta?"), am înmânat diplomele celor care au fost acolo și am plecat spre Living. Unde, pentru staff, Festivalul Luminii s-a terminat odată cu terminarea nopții...

La 5.30 plecam de acolo. Ne uitam la lumina de afară și la ploaia ce parcă zicea: "gata! v-a ajuns vremea bună! ce, eu nu trebuie să-mi fac de cap?". Am zâmbit, ne-am dus fiecare la casa lui și ne-am odihnit.
Astfel a căzut cortina și stagiunea FL 2010 s-a încheiat. Pe la anul!



Ai fost la Festival? Cum ți s-a părut?

Lecturi à la Cluj ediția 2

Vă spuneam despre acest proiect în posturile trecute. Dacă data trecută m-am trezit prea târziu ca să pot fi voluntar, acum am primit mail din timp și m-am înscris în echipa rachetă ce avea să îndemne lumea să citească oricât și oriunde.

Drept urmare, vineri după-masă se anunța mare adunare mare în stația de pe Memorandumului. Voluntari care mai de care mai dornici să îndemne clujenii la lectură aveau să se adune la 16.30 acolo. Voluntarul-Laura a ieșit mai devreme de la curs și a decis că ar putea să meargă în Piața Unirii să... citească! (așa, de încălzire). Bineînțeles că, atunci când Voluntarul-Laura a binevoit a se uita la ceas, mai erau 3 minute până la întâlnire! (bine că era aproape că altfel cine știe ce s-ar fi întâmplat!).



Cu zâmbetul pe buze m-am îndreptat spre stație, cu cartea în mână, ca să cunosc și alți "book lovers" (după cum ne-am gândit și noi că ar fi bine să facem un badge la temerari). Evident că nu mai era nimeni cu carte în mână, și nici un grup mare sau mai știu eu ce care să iasă în evidență. M-am învârtit pe ici-pe colo, m-am întâlnit cu Di și am stat la povești și, când m-am întors -eram cu spatele la stație-, hop! Un grup mărișor, de vreo 20-30 de omuleți stăteau în jurul a două sacoșe mari cu cărți. Pe o parte dintre ei îi văzusem așteptând acolo dar nu îmi trecuse prin cap că acele grupulețe mici așteptau tot ora 16.30.

Mi-am strecurat antenuțele și am reperat o fată creață, cu geacă de piele care aveam să aflum că era Cezara, unul din capetele răutăților. Ne-am împărțit în echipe după un proces complex de selecție (grupați-vă în cinci echipe și veniți să vă luați cărți!). Lumea era venită destul de grupat așa că am găsit un omuleț la fel de "ok, de unde să incep?", ca și mine, și am făcut un grup de 2. Carina și Laura. Bun... apoi, am mai reperat un omuleț cu aceste semnalmente, nume de cod Cosmin și am făcut și noi un grup. Și pentru că nu puteam fi șase echipe, am devenit o echipă de 7 oameni și am urcat în autobuz.

Am preferat să citesc prima tură. Unu, pentru că îmi plăcea cartea (Șapte zile pentru o eternitate, de Marc Levy) și doi, pentru că vroiam să văd reacțiile oamenilor. Apoi, am pornit și eu la treabă și am mai dat cărți, explicând oamenilor de ce facem asta și îndemnandu-i la citit în locuri neconvenționale. Au fost și care au refuzat, și care au primit cu bucurie, și care au ascultat și au zis nu. Din lipsă de timp, în lipsă de chef. Sau cine știe de ce?




Cert este că la 18.30 am terminat, dupa ce am făcut puțin turul Clujului din centru pe 1 mai, apoi în Grigorescu, Zorilor, Mărăști și iar centru.

Concluzia? Câteva ore în care am cunoscut oameni faini, în care am mai povestit despre una-alta, în care am citit (altceva decât școală), în care am împărțit cărți și dacă nu cărți, măcar zâmbete, în care am cunoscut noi rute de autobuz în Cluj. Câteva ore în care am văzut orașul puțin altfel, în care am mai făcut ceva așa încât lumea să fie puțin mai bună decât mai găsit-o.

Și nu în ultimul rând, un nou mod de a-mi petrece timpul liber: îndemnându-i pe oameni să citească mai des.

Abia aștept următoarea ediție. Între timp, mă delectez cu "Invitație la vals", de Mihail Drumeș și sunt în căutare de alte cărți. Sugestii?

Cioclovina

Încerc să ajung din urmă timpul și să vă zic de experiența Cioclovina. După ce vara trecută mi-a vorbit Gherman despre locație cu tot sufletul ce-l are acolo, m-am decis că as putea să pășesc și eu pe acele meleaguri. Așa că, grație unei ferestre de la cursuri, am putut pleca pe 25.03. Destinația 1: Simeria. Destinația 2: Călan. Destinația 3- "la garaje". Destinația 4: Cioclovina.

După un drum mai încâlcit, dar în care parcă toate se potriveau ca să ajung eu cât mai repede sus, la Cioclo, am urcat agale la lumina lunii dealul si am ajuns la o căsuță îngrijită, cu ditamai grădina și mule construcții anexe. Era casa celor din CL Hunedoara. Cioclovina lor dragă.



Am dat de un grup de americani care jucau Jungle speed (am învățat și eu cam care e treaba) și ne-am distrat copios. Urma ca a doua seară să fie și mai veselă, dar, datorită unor probleme de sănătate, au plecat vineri dimineața. Dar nu a fost bai că a venit Buburuza(a se citi Mihaela) că a avut chef de deconectare de Bucureștiul anost (și cine nu ar avea chef de deconectare?!)


Au urmat două zile complete de hoinăreală îmbinată cu muncă, stat la povești, cântat la chitară, ascultând focul trosnind. Am mai făcut treburi pe lângă casă, am mers și noi pe la Cioclovina cu apă și într-o parte a pădurii plină cu ghiocei. Apoi am văzut zidurile dacice, am aflat poveștile despre comorile de acolo și am privit liniștiți asfițitul. Am învățat o părticică din viața albinelor, am verificat stupii, devenind mici apicultori (a se citi Mihaela și cu mine, căci Gherman era profesorul).



Nu știu cum să descriu în cuvinte starea de beatitudine ce am avut-o acolo... atâta liniște, oameni păstrați mai curați decât "jos", la oraș, plaiuri minunate, soare și ploaie, vânt și căldură. Liniște, nopți cu prieteni dragi, chitara zdrăngănind...

Chiar nu pot. Nu ai cum să cuprinzi în vorbe. Trebuie să vezi. Să simți. Să auzi.

Și să mergi cât mai des.

Abia aștept week-ul următor cu 1 mai să mai urc acolo. Să mă mai încarc pozitiv încă o tură. Ca să nu mai zic de vară în care sigur îmi iau câteva zile numai să stau să studiez flora medicinală din zonă.




Cioclovna, here I come!

Iarna in Rodnei

Am văzut acum că am nefinalizată o postare de o lună, ceea ce e trist. Mi-am dat seama când m-a întrebat Bogdan, care e în Kander, care mai e treaba pe acasă că e liniște pe blog. Și eram: da măi! Chiar e liniște. Mult prea liniște!

Acum o lună, când vroiam de fapt să scriu "Iarna în Rodnei", am fost într-o tură cu CAR-ul din Cluj în zona pasului Rotunda.

A fost o experiență foarte faină, cu plecare de joi seara, multă zăpadă, 37 de oameni și multe de învățat. De la chestii mai amuzante până la chestii foarte serioase.

Joi seara am ajuns cu greu după o luptă cu nămeții ce nu mai conteneau să crească. Iarna asta a fost plină de zăpadă, ceea ce mi-a adus aminte de copilărie, când erau zăpezile îndeajuns de mari încât să ne urcăm pe baraca din spatele blocului care avea vreo 2m jumate'. Anyway, am ajuns practic la casa la care stăteam, vineri dimineața pe la 00-01. Am instalat corturile, cei care aveam de instalat, am mai stat puțin și ne-am pus la somn ca să ne încărcăm bateriile.



Pentru mine a fost prima dată în care am dormit la cort iarna. A fost foarte fain, auzeai cum cad fulgii pe prelata cortului. Și mai amuzant e când simți că te afunzi în zăpada de sub tine și trebuie să îți găsești poziția potrivită să dormi ca în patul de acasă (ceea ce pentru mine nu e prea greu în principiu). Merită încercat zic eu.

Vineri dimineața am plecat prin zonă însă nu ne-am aventurat prea departe datorită vremii care nu prea era cu noi. Unii pe schiuri, alții pe bocanci, am pornit veseli la drum și am făcut cunoștință cu whiteout-ul. Pentru cei care nu știți, whiteout-ul este un fenomen în care e totul alb de jur-împrejur din cauza zăpezii (alb însemnând cer, pamănt, nu ca le-ai deosebi atunci care și cum sunt) iar daca nu sunt copaci sau ceva repere, poți să începi să ai dureri de cap pentru că al nostru corp nu reușește să își stabilească echilibrul. E destul de riscant, mai ales dacă ești singur (ceea ce iarna clar nu e indicat!)



Am ajuns noi până la un releu pe care am vrut să-l considerăm punctul terminus căci nu mai puteam înainta așa, orbecăind mai mult, mai ales că era un vânt aspru care ne trimitea ace de gheață pe față. Ne-am întors la cabană, între timp Claudiu a decis că vrea să exploreze singur zona (o nuanțare a faptului că s-a rătăcit) și restul zilei am petrecut-o în așteptarea celorlalți, după cum am reușit: cei pe schiuri au mai mers pe drum, noi, ceilalți am stat înauntru și am jucat ceva cărți și am mai stat la povești. Dl Dinu ne-a mai povestit din experiența sa (moment în care ne-am adunat toți, ca niște copii la poveste).



Sâmbătă ne-am trezit cu ceva petece de cer senin și am plecat viteji spre vf Ineu. Vremea părea să nu ne joace feste așa că noi eram fericiți că am prins măcar o zi bună. Am ajuns în creastă și sufla vântul destul de aspru, dar suportabil. Când am văzut că se adună norii, ne-am dat seama că nu era a bună. Plus că zăpada era moale și ne afundam până la brâu, făcând înaintarea foarte anevoioasă. Am ajuns până într-un punct destul de aproape de lacul Lala însă chiar nu mai avea rost să continuăm. Vremea devenea din ce în ce mai rea. S-au înmânat carnetele noilor membri (e tradiția ca, odată ce devii membru, carnetul ți se dă în prima tură pe care o ai cu clubul ca membru propriu-zis, nu doar aspirant).

Ne-am reîntors la cabană, mergând mai agale (și-așa nu ne grăbeam nicăieri, azi timpul avea răbdare cu noi) cu Grați, Oti, Laura G povestind despre cercetași sau despre ce ne mai trecea prin minte. Am ajuns destul de veseli la casă, ca să fim în ton cu veselia din jur și ne-am pus pe joacă. Seara s-a încheiat magistral cu o baba-oarba propusă de Luci afară. A fost super-distracție!

Duminică ne-am îndreptat spre Cluj însă am zis că nu e frumos să ne despărțim așa rapid, drept urmare, "nucleul dur" aka Ramona, Dani Bucur, Dani, Oli, Ana, Dragoș, Laura G și cu mine am mai stat la Ramona la o poveste și ca să mai prelungim week-ul. Și-așa trecuse prea repede.

Acestea fiind zise, am dat o filă mai departe și v-am explicat apariția "nucleului dur" care va mai fi întâlnit pe aici ocazional.

Au revoir!

Stagiu AMD București

Pentru că am cam rămas în urmă cu evenimentele (nu prea îmi dau seama când trece timpul pe lânga mine în ultima vreme), încep cu ce a fost acum două săptămâni. Și apoi ce a fost săptămâna trecută.

Păi, s-a dat sfoară în țară la un moment-dat că cei din AMD București cer stagiu de pedagogie pentru toate ramurile de vârstă (a se citi pedagogie la cercetași). Nu era ținta mea să ajung la București la stagiu, dar, printr-o conjunctura aparte, așa a fost să fie. Categoric nu îmi pare rău. Și o să vedeți și de ce.

Peripluul meu a început sâmbătă când, după vreo 10 h și ceva cu trenul de la Cluj la București (mulțumim CFR-ului pentru întârzierile de rigoare, am ajuns eu (shiny,happy trainer) la sediu la AMD. Energie aveam cu carul(habar nu am de unde, căci nu avusesem o săptpmână prea ușoară), așa că mi-am aranjat materialele, am revăzut așteptările participanților și cam în ce stadiu sunt și am dat bice.

Pentru ca să faci pedagogie ca lumea, ai nevoie de o săptămână. Cel puțin. Dar cum nu ne permitem întotdeauna și cum suntem foaaarte flexibili și receptivi, liderii cercetași made in Romania pot asimila mai repede decât normal noțiunile.

Așa că dimineața a însemnat galop prin prima parte de metodă Scout: lege și promisiune, sprijinul adult, natura, educația prin acțiune și cadrul simbolic. Am punctat ce sunt fiecare, cine și ce știe despre ele, ce este mai important. Plus bonus din partea casei: caracteristicile tinerilor de 11-14 ani.



Partea a doua însă a fost "crème de la crème": sistemul patrulelor și sistemul de progres personal. Așa că dragii mei participanți au format patrulele Marinarii și Vulturii și au simțit pe pielea lor ce înseamnă lucrul în patrulă. Apoi, a pornit o discuție destul de productivă despre însemnele de merit și sistemul de progres care a durat multișor dar a fost mai mult decât bună: i-a stimulat să se pună în pielea celor de vârsta temerarilor, să gândească ce le-ar place și ce ar prinde mai bine. Apoi, am trecut la punctul sensibil numit ACTIVITĂȚI.

De ce sensibil?

Pentru că un lider nou este pus în fața faptului împlinit. Ai o mână de copii și trebuie să faci ceva cu ei. CUM? Și cum reușesc să ating obiectivele propuse de organizație pentru această ramură de vârstă, cum îi fac să le placă cercetășia, mai ales că eu știu că e un lucru foarte fain?

Și-au dat seama foarte repede de cuvântul cheie al temerarilor numit Aventura și s-au pus pe treabă. Au ieșit niște fișe foarte faine de activități care vor fi puse mai mult ca sigur în practică în curând.



Dacă vă întrebați, da, au fost toate într-o singură zi. Duminică am participat la un spectacol al lupișorilor de la AMD și am discutat ultimele detalii și am răspuns la întrebări, s-au distrat realizând doi cercetași din post-it-uri și am făcut evaluarea. Printre picuri ne-am mai și jucat căci trebuia să ne încălzim și să ne energizăm (dar mai ales, să fim și noi copii pentru câteva clipe)

Per total a fost foarte bine. Am mai stat cu prieteni vechi la povești, i-am revăzut pe cei cinci (care au rămas patru) și am cunoscut 11 noi lideri super-tari: Lili, Ioana, Diana, Sergiu, Marius, Leo, Alexandra, Diana, Iulia, Octavian și Alina.

Mulțumesc mult mai ales lor, căci au fost superbi și am făcut echipa faină!

Abia aștept să îi văd la lucru!

That's all folks pentru moment. În curând, ce a fost în week-end: tură cu CAR-ul (aka Clubul Alpin Român) în Rodnei.

Lecturi à la Cluj

Răsfoind newsletter-ul trimis de cei de la Cărturești (pentru care te poti abona la casă prin completarea unei hârtiuțe pe care să-ți lași numele și adresa de e-mail), am observat un proiect drăguț care a ajuns și la Cluj: Lecturi urbane. Evident că mă rodea curiozitatea, așa că am intrat pe blogul proiectului ca să văd care e treaba.

Proiectul este un proiect de implicar(t)e civică inițiat de cei de la civika.ro, ce își propune să promoveze lectura în locurile publice și în mijloacele de transport în comun. Pe drept cuvânt că nu prea mai citește lumea. Așa că, de ce să nu le arătăm că se poate? Ce se întâmplă de fapt?

Well, oamenii pasionați de lectură se întâlesc și merg împreună cu același metrou/autobuz (după posibilitățile pe care le oferă urbea) citind o carte. E de impact când vezi asta și, mai ales, ridică privirile oamenilor. Cu puțin noroc, chiar întreabă. Și de aici îs ai tăi: le explici ce și de ce faci și îi îndemni să facă și ei astfel. Le dai chiar și o carte pentru asta.

Ideea e ca, la un moment dat, să fie și mijloacele de transport în comun locuri de citit. Doar nu ai să stai jumătate de oră până la Cora degeaba! Mai degraba termini capitolul pe care l-ai început ieri!

M-am înscris pe lista de voluntari să mă plimb citind. Având în vedere că am aflat târziu, erau destui oameni pentru data de 5 martie. Poate la una ulterioară.

Tu unde citești?

Mișcare în parc

M-am mai dezmorțit și eu căci e iz de primvară în aer. Așa că, după o perioadă în care nu am depășit gradul de moluscă, am decis că e timpul să redevin impala.

Zis și făcut. Mi-am făcut playlist de alergat, mi-am pus caștile în urechi și am pornit pe străzile din Zorilor să-mi pun mușchii la treabă. Îmi trasasem eu ceva traseu în minte ca să ajung și prin Parcul Mare, să am și deal, să am și vale. Așa, ca să încep totuși anul acesta pregătirea pentru Maratonul Pietrei Craiului, pe care sper să nu-l mai ratez.

Când am ajuns în parc, am rămas puțin surprinsă de existența unor aparate de fitness publice, îngrijite, gratuite, la care să-ți lucrezi o mare parte din grupele principale de mușchi. Era destulă lume și reușeam să ne înțelegem tacit între noi, așa încât fiecare lucra la un aparat.
Chestie faină inițiată de primărie, pe principiul "mens sana in corpore sano". Poate or lua mai mulți aminte la asta.

Am început să citesc aventurile temerarilor participanți la Calea Lumii. Nu știu dacă am scris despre Trofeul celor Șase Căi până acum. O voi face în curand, că-s niște povești pe cinste, mai ales acum!

Dor de Tatiana Stepa

Am auzit-o pentru prima dată într-a IX-a, cu "Copacii fără pădure". M-a uimit și fascinat totodată la ea intensitatea cântecelor. Apoi am început încetul cu încetul să mai ascult muzica ei, să învăț versurile. Să le cânt oricând aveam ocazia pe munte.

Apoi am aflat câte ceva despre viața ei. S-a născut în Lupeni, a luat contact încă de la 8 ani cu muzica și cu vioara. Apoi a mers la liceu și a cunoscut chitara și muzica folk. A urmat Cenaclul Flacăra, cenaclul "Numai iubirea". Apoi au urmat sutele de concerte. În orice înregistrare te uiți, o vezi cu ochii triști dar cu atâta sulfet acolo, pe scenă! Câtă expresivitate!

Nu i-a fost ușor. A lucrat în mina din Lupeni 11 ani. A fost căsătorită. A divorțat. A fost bolnavă de cancer. Și a luptat cu el multă vreme. Pentru mine e un model de luptătoare pentru viață. Pentru că evident, îți dai seama că e prețioasă doar când riști să rămâi fără ea. Și a răpus-o până la urmă. A murit în august 2009. Am aflat prin telefon de la mama...m-a întristat.

Acum îi ascult una din melodiile mele preferate ale ei, cântată cu Magda Pușcaș, cu care alcătuia grupul Partaj. Se numește "Creion". Iar versurile sunt următoarele:

Să stăm cândva de vorbă, iubitul meu, în doi
Să cheltuim o noapte pe tot ce suntem noi,
Să ne apuce ziua, ca un frison târziu
Eu să detest cafeaua, tu un bătrân rachiu.

Să tremurăm pe-aproape, la geam, eventual
Sub ploaia de miresme a unui blând caval
Tu să-mi aduci aminte, de el, eu să mă mir
Ca de un vin bezmetic, uitat într-un potir.

Să ardă, pe-ndelete, în soba pentru gaz
Cărbunii, economic, din tot ce-a mai rămas
Să fie cald în casă și rânduială-n lucruri
Să fim, întâia dată, noi singuri, să te bucuri.

De noaptea care trece, de ziua care vine
Atât cât se mai poate, cât ni se mai cuvine
Să stăm ca unul singur de vorbă amândoi
Și să săpăm în urmă, până vom da de noi. -bis

Găsiți și aici:


Cu dor de Tatiana Stepa,
Impala

Ted - Ideas worth spreading

Am dat recent de un site pe care era speech-ul unui tip, Phillip Zimbardo, despre "o abordare sănătoasa a timpului". Spune și lucruri interesante, însă mișcarea lui de colo-colo și viteza vorbirii (poate era și un mod în care să sublinieze criza de timp contemporană) nu m-au impresionat în mod special (deși am urmărit cu interes destul de mare toate cele 6.31 min, mai ales elementele de public speaking, pe lângă informație).

Ce e mai fain e că am găsit speech-uri despre absolut orice domeniu. Bineînțeles că cel medical mi-a atras atentia (ergo, acum ascult un speech despre cancer și o nouă strategie de abordare a tratamentului) însă mai sunt câteva care stau la rând pentru când le va veni vremea (probabil duminică dupa examen)

So, pentru amatori... Ted- Ideas worth spreading www.ted.com

Cum să-ți depășești limitele sau hike cu temerari în Cheile Turzii

Ideea hike-ului în Cheile Turzii a pornit sâmbătă dimineața, la un ceai la cafeneaua de la bibliotecă, într-o pauză de la studiul intens din sesiunea UMF. Din vorbă în vorbă, ajunsesem cu Diana la concluzia că daca tot s-a încălzit afară, ce-ar fi să mergem cu copiii pe undeva? Așa că am pus de un hike ad-hoc, și am văzut câți cercetași răspund "gata oricând". Rezultat: 4 temerari veseli și voioși (vreo alți 5 erau plecați din oraș, grație vacanței intersemestriale la școlari și alții aveau probleme și s-au motivat).



Duminică la 8 dimineața în fața Teatrului Național din Cluj eram 5 omuleți: Mihai și Iulia Man, Mihai Iuga și Geo. Așa că am luat prima mașina ce am găsit-o spre Turda și am vizitat salina. Auzisem că au refăcut-o și, pe drept cuvant, e "europeană". Temerarii mi-au spus că asta nu mai e salină, că e afacere. Dar, în fond, asta-i și ideea. Exploatare la maxim și profit. Și sincer, le iese. Gândește-te la o salină cu lift de sticlă, cu ditamai sala în care se regăsesc: teren de sport, loc de concerte, loc de minigolf, teren de bowling, lac și barcuțe să te plimbi pe lac, în concluzie,un loc de agrement în toată regula.

Apoi, am pornit spre Chei, cu ceva întârziere față de planul inițial. Am ajuns acolo, am început cu o bulgăreală și am continuat să mergem spre cabană și de acolo să decidem ce facem. Tot numai râsete și hohote până la cabană. Acolo am observat cu stupoare cum cabana este în "perfectă stare de folosință", deci fără geamuri, cu un câine ce era închis înauntru dupa niște gratii, cu terasele, care probabil vara sunt arhipline de turiști, acum închise. Și eu, care speram să fie un loc de luat ceai cald înainte de drum. Ne-am mulțumit cu cel din termosuri și am pus de-un prânz cu sandvișurile de acasă (deja auzisem pe drum prea multe despre sandvișul cu salam rustic al lui Mihai, cred că devenea laitmotiv:)) )

Apoi am zis că hai să mai și mergem. Ce să facem, cum să facem? Au propus copiii să traversăm cheile. Mi-era puțin frică, ce-i drept, că e periculos, gheață, putem aluneca, etc, scenarii de astea negre, numai bune pentru un om ce are în responsabilitate alți oameni. Le-am alungat din minte și am zis no, bine, mergem, și dacă vedem că se face nasol, ne întoarcem. Și-am tot mers, și-am mers, până ce am ajuns la capătul celălalt de chei. Peisajul e spectaculos și zic eu că a meritat cu vârf și îndesat.





Când am ajuns aproape de capăt, Iulia a zărit peștera din dreapta și a propus să mergem. Acord în unanimitate, așa că am urcat acolo, am trecut de intrare și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut niște formațiuni ca un fel de stalagmite de gheață, care arătau absolut desprinse din altă lume.



După ieșirea propriu-zisă din chei, am pus de bulgăreala promisa la început ( nu că nu ar fi avut loc și pe parcurs, dar să-i dăm o notă mai oficială ) și ne-am dat seama că ceasul arăta ora 14 (și noi, care vroiam pe la 15-16 să fim în Cluj). Am sunat-o pe Diana să văd daca din Săndulești aveam cum să o luam spre Cluj dar supriză! Șansele să găsim o mașină erau foarte mici și domnul cu care vorbisem să ne ia din Turda nu ar putea ajunge pe acolo decât...prin Cluj! Da, foaaarte amuzantă situația, mai ales că trebuia să ne întoarcem. Aveam două variante: înapoi prin chei sau pe sus, pe deasupra cheilor. Am zis că "hai să diversificam", așa că am luat-o pe deasupra cheilor. Părea mai aproape. Cu subliniere pe "părea".



De aici a început ceea ce numesc eu "hike-ul de anduranță". Dacă până atunci ne trasasem niște limite, clar au fost șterse și trase mai departe. Pentru a ajunge deasupra cheilor, când tocmai ai ieșit din ele, e clar că trebuie să urci. Mult. Și am urcat. Și am urcat. Și am urcat. Ca să ne ajute Mama Natura, ne-a trimis sora Ploaie Mocănească să ne însoțească pe traseu. Nu cred că are rost să subliniez reacția tuturor când dealul parcă creștea văzând cu ochii. Ne-a luat în jur de o oră jumătate urcușul. Cu popasuri la fiecare marcaj, cu un fel de "are we there yet?" din 2 în 2 minute, cu trânte și noroi, cu apă și râsete, cu cât-de-mult-îți-poți-depăși-limitele ridicat la puterea a 5-a. Temerarii din punct de vedere fizic, eu mai mult moral.

Stâlpul din vârf, care ne arată o oră până la cabană și vreo 7-8h până în Cluj, prin Făget, pe jos, a fost ca o rază de speranță și un impuls sănătos să continuăm în ritm alert. L-am sunat pe domnul Codrin (cu care venisem de dimineață din Cluj) să ne aștepte pe platoul de deasupra cabanei. Înca un impuls să mergem mai departe. Deja, când am ajuns la loc drept, și nu mai urcam, au mai început râsetele, glumele, întrebări, discuții.



Am ajuns și noi la cabană, după o coborâre artistică prin padure și am înaintat spre platou. Știam că acolo va fi mașină. Ergo, loc cald și drum spre casa. Yuppy!!! Nu pot să descriu cum ne am urcat dealul să ajungem pe platou. Cert este că am ajuns, ne-am uitat la chei și fiecare s-a minunat în felul său pe unde am fost în doar 5-6h. Apoi poza de final (cu reclamațiile de rigoare: ce poză mă, hai în mașină! dar cu zâmbete pe masură) și ne-am luat la revedere de la Cheile Turzii, cu promisiunea că venim noi într-un hike de week-end pe aici. Când va fi mai cald. Și eventual fără sora Ploaie Mocănească. Nouă ne place de ea, însă prietenilor Bocaci și Haine nu prea.


Pot zice cu mâna pe inimă că a fost o zi în care ne-am cunoscut cu toții limitele și le-am lăsat liniștiți în urmă. Temerarii au aflat cât de mult înseamnă "încă puțin" și cât înseamnă "mai pot". Au aflat cum să se ajute unii pe alții la nevoie...cu o mâna, cu vorbe, cu glume, cu așteptări. Au aflat ce înseamnă să mearga iarna, ce înseamnă să fie ca o echipă și că fiecare are rolul lui. Unul e mai serios și mai cu capul pe umeri. Altul e mai zăpăcit și e animatorul grupului. Altul e sursa nesecată de bancuri. Altul e cel care-i ține uniți fără să-și dea seama. Altul e cel care zice "hai că pot" chiar când corpul ar cam spune altceva. Altul știe să aștepte. Altul știe să motiveze. Sunt mai multe ipostaze decat 4 temerari? Nu-i nimic! Fiecare se regăsește în cel puțin două.



Cât despre mine...am simțit cum e să ai responsabilitatea totală. Adica de la riscul de a ajunge pe întuneric, la riscul de a te trezi cu vreunul care clacheaza la efort, la riscul de a te alege cu mustrări din partea lor și a părinților. Cu ce m-am ales? Cu zâmbete de învingători, cu expresii de gen " a fost cel mai tare hike". Mi-am cunoscut mai bine temerarii, care mi-au demonstrat că sunt buni, că pot să răspundă unor provocări și mai ales, că știu să acționeze în fața lor. Și ce-o mai fi acum în suflet și în minte nu deslușesc. A, și cu multă apă:). Și ceva oboseala (materializată în 3h de somn "ca bolovanul" la sosirea în camin).


That's all folks!...for now, at least. Căci aventurile temerarilor continuă...

Mai multe poze pe http://picasaweb.google.com/ro.laura.hen/CheileTurzii31012010#