duminică, 31 ianuarie 2010

Cum să-ți depășești limitele sau hike cu temerari în Cheile Turzii



Ideea hike-ului în Cheile Turzii a pornit sâmbătă dimineața, la un ceai la cafeneaua de la bibliotecă, într-o pauză de la studiul intens din sesiunea UMF. Din vorbă în vorbă, ajunsesem cu Diana la concluzia că daca tot s-a încălzit afară, ce-ar fi să mergem cu copiii pe undeva? Așa că am pus de un hike ad-hoc, și am văzut câți cercetași răspund "gata oricând". Rezultat: 4 temerari veseli și voioși (vreo alți 5 erau plecați din oraș, grație vacanței intersemestriale la școlari și alții aveau probleme și s-au motivat).



Duminică la 8 dimineața în fața Teatrului Național din Cluj eram 5 omuleți: Mihai și Iulia Man, Mihai Iuga și Geo. Așa că am luat prima mașina ce am găsit-o spre Turda și am vizitat salina. Auzisem că au refăcut-o și, pe drept cuvant, e "europeană". Temerarii mi-au spus că asta nu mai e salină, că e afacere. Dar, în fond, asta-i și ideea. Exploatare la maxim și profit. Și sincer, le iese. Gândește-te la o salină cu lift de sticlă, cu ditamai sala în care se regăsesc: teren de sport, loc de concerte, loc de minigolf, teren de bowling, lac și barcuțe să te plimbi pe lac, în concluzie,un loc de agrement în toată regula.

Apoi, am pornit spre Chei, cu ceva întârziere față de planul inițial. Am ajuns acolo, am început cu o bulgăreală și am continuat să mergem spre cabană și de acolo să decidem ce facem. Tot numai râsete și hohote până la cabană. Acolo am observat cu stupoare cum cabana este în "perfectă stare de folosință", deci fără geamuri, cu un câine ce era închis înauntru dupa niște gratii, cu terasele, care probabil vara sunt arhipline de turiști, acum închise. Și eu, care speram să fie un loc de luat ceai cald înainte de drum. Ne-am mulțumit cu cel din termosuri și am pus de-un prânz cu sandvișurile de acasă (deja auzisem pe drum prea multe despre sandvișul cu salam rustic al lui Mihai, cred că devenea laitmotiv:)) )

Apoi am zis că hai să mai și mergem. Ce să facem, cum să facem? Au propus copiii să traversăm cheile. Mi-era puțin frică, ce-i drept, că e periculos, gheață, putem aluneca, etc, scenarii de astea negre, numai bune pentru un om ce are în responsabilitate alți oameni. Le-am alungat din minte și am zis no, bine, mergem, și dacă vedem că se face nasol, ne întoarcem. Și-am tot mers, și-am mers, până ce am ajuns la capătul celălalt de chei. Peisajul e spectaculos și zic eu că a meritat cu vârf și îndesat.





Când am ajuns aproape de capăt, Iulia a zărit peștera din dreapta și a propus să mergem. Acord în unanimitate, așa că am urcat acolo, am trecut de intrare și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut niște formațiuni ca un fel de stalagmite de gheață, care arătau absolut desprinse din altă lume.



După ieșirea propriu-zisă din chei, am pus de bulgăreala promisa la început ( nu că nu ar fi avut loc și pe parcurs, dar să-i dăm o notă mai oficială ) și ne-am dat seama că ceasul arăta ora 14 (și noi, care vroiam pe la 15-16 să fim în Cluj). Am sunat-o pe Diana să văd daca din Săndulești aveam cum să o luam spre Cluj dar supriză! Șansele să găsim o mașină erau foarte mici și domnul cu care vorbisem să ne ia din Turda nu ar putea ajunge pe acolo decât...prin Cluj! Da, foaaarte amuzantă situația, mai ales că trebuia să ne întoarcem. Aveam două variante: înapoi prin chei sau pe sus, pe deasupra cheilor. Am zis că "hai să diversificam", așa că am luat-o pe deasupra cheilor. Părea mai aproape. Cu subliniere pe "părea".



De aici a început ceea ce numesc eu "hike-ul de anduranță". Dacă până atunci ne trasasem niște limite, clar au fost șterse și trase mai departe. Pentru a ajunge deasupra cheilor, când tocmai ai ieșit din ele, e clar că trebuie să urci. Mult. Și am urcat. Și am urcat. Și am urcat. Ca să ne ajute Mama Natura, ne-a trimis sora Ploaie Mocănească să ne însoțească pe traseu. Nu cred că are rost să subliniez reacția tuturor când dealul parcă creștea văzând cu ochii. Ne-a luat în jur de o oră jumătate urcușul. Cu popasuri la fiecare marcaj, cu un fel de "are we there yet?" din 2 în 2 minute, cu trânte și noroi, cu apă și râsete, cu cât-de-mult-îți-poți-depăși-limitele ridicat la puterea a 5-a. Temerarii din punct de vedere fizic, eu mai mult moral.

Stâlpul din vârf, care ne arată o oră până la cabană și vreo 7-8h până în Cluj, prin Făget, pe jos, a fost ca o rază de speranță și un impuls sănătos să continuăm în ritm alert. L-am sunat pe domnul Codrin (cu care venisem de dimineață din Cluj) să ne aștepte pe platoul de deasupra cabanei. Înca un impuls să mergem mai departe. Deja, când am ajuns la loc drept, și nu mai urcam, au mai început râsetele, glumele, întrebări, discuții.



Am ajuns și noi la cabană, după o coborâre artistică prin padure și am înaintat spre platou. Știam că acolo va fi mașină. Ergo, loc cald și drum spre casa. Yuppy!!! Nu pot să descriu cum ne am urcat dealul să ajungem pe platou. Cert este că am ajuns, ne-am uitat la chei și fiecare s-a minunat în felul său pe unde am fost în doar 5-6h. Apoi poza de final (cu reclamațiile de rigoare: ce poză mă, hai în mașină! dar cu zâmbete pe masură) și ne-am luat la revedere de la Cheile Turzii, cu promisiunea că venim noi într-un hike de week-end pe aici. Când va fi mai cald. Și eventual fără sora Ploaie Mocănească. Nouă ne place de ea, însă prietenilor Bocaci și Haine nu prea.


Pot zice cu mâna pe inimă că a fost o zi în care ne-am cunoscut cu toții limitele și le-am lăsat liniștiți în urmă. Temerarii au aflat cât de mult înseamnă "încă puțin" și cât înseamnă "mai pot". Au aflat cum să se ajute unii pe alții la nevoie...cu o mâna, cu vorbe, cu glume, cu așteptări. Au aflat ce înseamnă să mearga iarna, ce înseamnă să fie ca o echipă și că fiecare are rolul lui. Unul e mai serios și mai cu capul pe umeri. Altul e mai zăpăcit și e animatorul grupului. Altul e sursa nesecată de bancuri. Altul e cel care-i ține uniți fără să-și dea seama. Altul e cel care zice "hai că pot" chiar când corpul ar cam spune altceva. Altul știe să aștepte. Altul știe să motiveze. Sunt mai multe ipostaze decat 4 temerari? Nu-i nimic! Fiecare se regăsește în cel puțin două.



Cât despre mine...am simțit cum e să ai responsabilitatea totală. Adica de la riscul de a ajunge pe întuneric, la riscul de a te trezi cu vreunul care clacheaza la efort, la riscul de a te alege cu mustrări din partea lor și a părinților. Cu ce m-am ales? Cu zâmbete de învingători, cu expresii de gen " a fost cel mai tare hike". Mi-am cunoscut mai bine temerarii, care mi-au demonstrat că sunt buni, că pot să răspundă unor provocări și mai ales, că știu să acționeze în fața lor. Și ce-o mai fi acum în suflet și în minte nu deslușesc. A, și cu multă apă:). Și ceva oboseala (materializată în 3h de somn "ca bolovanul" la sosirea în camin).


That's all folks!...for now, at least. Căci aventurile temerarilor continuă...

Mai multe poze pe http://picasaweb.google.com/ro.laura.hen/CheileTurzii31012010#

4 comentarii:

Tromppy spunea...

Oo....ce frumoss!!!

(ma fac eu mare si imi incep unitate de lupisori, iar - ca asa mi se face un dor cand va simt bucuria si entuziasmul in munca directa cu copiii, o Doamne. Este fanstatic sa vezi cum invata unele lucruri noi, cum se adapteaza, cum incearca una alta...te intorci acasa incarcat cu energia ca merita sa fii lider cercetas!)

Felicitari pentru tura!!!

Gata Oricand!

BogdiP spunea...

Foarte tari pozele... :p

atherton spunea...

foarte fain :)

atherton spunea...

Faina postarea :)

Trimiteți un comentariu