duminică, 14 noiembrie 2010

Acasă (sau cu drag despre Pașcani)



Poate că ar fi trebuit să continui episoadele summer dream, că aș fi avut ce scrie, însă
în noiembrie nu mai ții minte detalii legate de ce s-a întâmplat astă-vară. Și ce nu a fost sc
ris, poate așa a fost să fie, însă a rămas acolo unde trebuie. Că în fond, experiențele
pe care le trăiești nu sunt ca să le scrii pe blog, ci ca să înveți tu din ele și să ți le asumi. Și să rămână în partea de suflet care trebuie.

Așa că am decis să scriu despre a fi acasă. De vreo 7 ani nu stau acasă continuu și perspectiva asupra acestui fapt se schimbă constant. Cu fiecare an care trece. Însă de fiecare dată când revii acasă lucrurile parcă se proiectează undeva în copilărie. Sau cel puțin într-un mediu unde totul e mai cald, chiar dacă oamenii poate nu sunt atât de calzi aici.

Acasă pentru mine e orașul Pașcani. Cu o populație ce odată număra vreo 50.000 de locuitori și care acum mă îndoiesc să mai fi rămas cu mai mu
lt de 20.000 în urma migrării spre țările mai calde, orașul pare destul de mort. Plictisitor chiar. Toți locuitorii pe care îi întrebi despre or
așul lor de baștină îți vor răspunde:"n-ai ce face în Pașcani". Cu ceva noroc, dacă dai peste cineva mai în vârstă, îți va povesti cum era pe vremuri, cu industria înfloritoare de perdele, zahăr, drojdie, preparate din carne și uzina CFR. Acum au mai rămas 20% din ele și undeva pe la 10% din angajații lor. Nu a venit mecanizarea numai cu bune.

Dar eu zic că ai ce face în Pașcani. Asta poate pentru că nu stau tot timpul aici și poate pentru că am avut unde să-mi lărgesc orizonturile și să văd că de fapt nu există niciodată "nu se întâmplă nimic". De fapt, de când sunt eu mică, Pașcaniul este în progres puțin. Nu industrial sau
economic, Doamne ferește! Nu vrem să depășim nivelul de trai al românilor. Și nici să fim politic mai corecți că am călca peste codul bunelor maniere politi
ce de la București.

Mă gândesc din punct de vedere cultural și al
oportunităților pentru tineri și al activităților culturale ce au loc în ultimul an. Palatul Copiilor a fost întotdeauna locul principal de activități extrașcolare: cerc de modelism, chimie, dans, pictură, muzică, karting, era încă de când eram eu copil loc de exprimare a creativității. Nu cred să fi fost copil în Pașcani care să nu fi trecut măcar puțin pe la Palatul Copiilor. Apoi, mai văd o revenire a Casei de Cultură și a Bibliotecii municipale. Teatru, film, expoziții, concerte
, spectacole de dans și muzică din străinătate, cercuri pentru copii la bibliotecă, lansări de cărți și campanii. O activitate culturală intensă sprijinită de niște oameni cu suflet.

Apoi mai sunt cercetașii. Anul trecut, în iulie, lua naștere centrul local de aici. Cu câțiva lideri
entuziaști și vreo 20 de copii. Acum unii din acei lideri au plecat, au venit alții noi și numărul copiilor s-a triplat. Chiar a crescut de patru ori.
Acum sunt în jur de 80 de copii. Au văzut pășcănenii că e o alternativă frumoasă de petrecere a timpului liber, că se dezvoltă frumos copiii și că învață să fie oameni. Oameni frumoși, cum ar spune Dan Puric.

Și încă un punct forte este pub-ul La castani. Spun asta pentru că, atunci când vii acasă, trebuie să ai și un loc drăguț cu muzică bună unde să ieși cu prietenii la o poveste. Pentru gustul meu, e singurul din oraș. Am văzut că s-au mai deschis ceva cluburi și lounge-uri, însă prefer folk-ul și rock-ul ce răsună în
boxele celor de la Castan. Poate că ar trebui să menționez că acolo sunt concerte. De folk, de rock, de jazz, de muzică bună pentru oameni faini. Și este un mod genial de a educa copiii.
Week-ul ăsta au fost Magda Pușkaș și Ioan Onișor. Împreună cu Claudia(Pufi) ,
Răzvan și Simona, oameni din Pașcani, care sunt talentați și merită ascultați. Am fost cu
copiii de la cercetași, cu temerarii. Au auzit muzică ce le-a plăcut, au văzut ce înseamnă o atmosferă care reda într-un fel Cenaclul Flacăra, mai ales că acest concert era in memoriam Adrian Păunescu. Au învățat să strige bis, să cânte odată cu toată lumea, au aflat noi cântece de învățat și s-au simțit bine. Și noi, liderii, cu ei. A fost o senzație bestială.

Ajung acum la ultima parte, unde chiar vorbesc despre acasă. Întotdeauna când îmi iau bilet Cluj Napoca- Pașcani, îmi vine în minte gara de acasă. Și peronul pe care mă așteaptă tata, la orice oră din zi și din noapte aș veni. Și mama care mă așteaptă acasă cu brațele deschise și cu cana de cafea aburind. Apoi, mergând pe tren, îmi vine în minte camera mea. Și zarzărul de la fereastra care până mai ieri își mai păstrase câteva frunze galbene. Să îmi arate că e frumos,
numai că vrea să își pună jacheta de iarnă și să devină Scoarță și Sevă. Îmi vine în nări mirosul camerei încălzite, căci fiind o cameră mică, orice schimbare de temperatură generată de calorifer se simte în fiecare parte a ei. Și îmi amintesc de
serile în care povesteam vrute și nevrute cu frate-meu după ce ni se stingea lumina (adică na, să mergem la somn). Ehe, ce fain era pe-atunci!

Tot timpul când vin acasă sunt mai relaxată. Chiar dacă am cărțile de școală cu mine, un to-do list mare la cercetași, chestii de rezolvat pe aici, acasă rămâne acasă. Adică locul unde stai de povești cu părinții și cu bunica, cu frate-tău (dacă vine el de la Iași), cu prietenii din copilărie, unde pășești pe aleea cu tei din fața blocului și t
e mai joci în frunzele căzute, unde în spate grădina își face culcuș pentru iarnă și crizantemele mai rezistă și strigă ia-ne și pe noi în casă! (chiar acum, vreo câteva îmi fac cu ochiul de pe birou), unde aerul te mângâie blând, unde duminică dimineața se aude vocea părintelui Postolache răsunând de la biserica din apropiere, unde merg semafoarele pe centru, unde... unde... unde...

Aici e acasă. Și tot timpul se întâmplă ceva. Asta dacă și-ar deschide lumea ochii. Măcar puțin, să fie inundați de lumina din jur. Copiii se joacă, adolescenții de îndrăgostesc, bătrânii joacă șah, mingile se bat pe maidan, copacii încă leagănă neastâmpărați, aleile cimitirului încă sunt pășite și lumânările aprinse. Lumea se plimbă pe centru și trenurile opresc în gară. La Castani se ascultă muzică și se bea o bere/vin/ceai/ciocolată caldă/suc. Lumea mănâncă, iubește, se roagă, trăieș
te. Cât de frumos și de fericit, numai Dumnezeu o știe. Ei sigur nu:)

O, și sunt atâția oameni frumoși... doar de-ai deschide ochii...

Diseară, un alt accelerat va pleca în gară cu o Laura care abia așteaptă să își revadă prietenii din Cluj, aleile din Hașdeu, Parcul Central, orașul, oamenii, toamna. Însă o bucată de Laura a rămas aici, pe peronul din gară, în așteptarea unui alt accelerat...

2 comentarii:

Ara spunea...

Ma gandesc ca eu stau acasa dar cu toata povestea de emotii din textul asta parca imi faci si mie dor de acasa. Foarte ciudat. Si poate e si bine si rau sa fie doua locuri de care crezi ca apartii. Sau poate tot oamenii de care ti-e dor il construiesc pe celalat acasa.

Mie mi-e tare dor de tine Laura, dar sunt si mandra de ce faci si de tine cu totul si sper sa iti fie numai bine.
Te pupa Ara cu mult drag

Laura spunea...

Mulțumesc, Ara... am rămas surprinsă să văd că treci pe-aci:)

Mi-e dor de oamenii din Iași și de anii de liceu. Da, celălalt acasă e construit de oameni. Și cam în fiecare loc în care merg mai mult de 2-3 zile poate deveni acasă.

Însă casa din copilărie e întotdeauna specială...căci îți reamintești tot timpul să rămâi copil:)

Rămâne să ne vedem la un ceai în preajma Crăciunului să mai depănăm ceva povești. Sunt sigură că avem o tolbă destul de plină:)

Trimiteți un comentariu