Reflexii matinale

Acest sfârșit de săptămână m-a găsit la Nocrich, la centrul nostru cercetășesc care îmi amintește de vara lui 2010 când am stat aproape o lună acolo pentru campul național de temerari și stagiul național de pedagogie.

De data asta, a fost întâlnire de programe, pentru stabilirea strategiei pe anii următori. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Deși e important că ne-am stabilit nevoile și am mai lucrat pe echipe, că sistemele de progres sunt mai bine puse la punct și că știm care ne sunt direcțiile, alta a fost experiența pe care vreau să v-o împărtășesc.

După cum bine zice zicala „după faptă și răsplată”, duminică dimineață am decis să-l însoțesc pe Adi până în Sibiu pentru a o duce pe Mioara să prindă microbuzul spre Bacău. Dormisem cu toții puțin și nu e întocmai ok să mergi singur la volan după 3h de somn. Așa că pe la 7, ne-am urcat frumușel în mașină și am pornit la drum.

Încă de ieri mă fascinaseră Făgărașii, când am făcut o mică plimbare la prânz și se vedeau semeți în depărtarea de vreo 40-50 de km ce ne despărțea. Strălucitori, albi, îndrăzneți. Ca niște cavaleri în armură ce-și expuneau blazonul. Dimineață însă erau acoperiți de o plapumă de nori. Și, pe cât înaintam în drumul nostru spre Sibiu, soarele era mai puternic și îl trezea. De sub plapumă se zăreau raze portocalii strălucitoare. Am rămas surprinși și ne-am continuat drumul. Eram fericiți că văzuserăm asta. Un fel de mesaj de bună-dimineața de la natură. Însă habar n-aveam ce ne aștepta la întoarcere.

După vreo 30-40 de minute de învârteală prin vechea cetate săsească Hermanstadt, ne-am luat la revedere de la Mioara și am pornit înapoi. Însă abia acum ce își arăta muntele fața: nu de tot, ca orice om care dimineața mai trage puțin pătura pe ochi înainte de a se trezi de tot, dar suficient încât să ne lase uimiți. Imaginați-vă (înainte de a vă uita la poză) că vezi cum se înalță un munte, e tăiat de o bandă luminoasă și mai apoi se scufundă în nori. Însă banda aia de rază oferea un spectacol optic minunat! O parte din raze se proiectau pur și simplu pe Pământ, realizând un fel de perdea de lumină, în timp ce altă parte se refracta într-un unghi ciudat și lumina ceva ce nu vedeam. Pentru moment aveai impresia că Dumnezeu zâmbește. Ca un mic secret al oamenilor care duminica deschid ochii odată cu El și privesc în jur. Ca un fel de „îți place ce am făcut, nu?”. Și sincer, da, îmi place. E extraordinar.

Nu m-aș fi așteptat ca o duminică să fie atât de plină de zâmbete. Un boost perfect de energie pentru săptămâna ce va urma.

Oare pe voi ce vă face să zâmbiți?

Revenirea

De vreme bună nu am mai scris pe blog. Îmi era enorm de dor. Numai că timpul trece și nu are răbdare cu cei alde mine, care vor marea, sarea, pământul și cerul totodată.

Am decis, după ceva cumpănire, să vă spun câte ceva despre săptămâna trecută. Cu experiențele ei, cu lecțiile de viață și cu tot ce a fost mai bun din ea. Poate vă va fi de folos, cumva, cândva.

Săptămâna trecută m-a găsit în București. Pe tot parcursul ei. Am decis să aleg iar ca centru-gazdă pentru Interfarma, Bucureștiul. Din multiple considerente care nu-și au locul aici. Cert este că am avut vreme să descopăr capitala cu străduțele ei boeme, cu un anumit calm pe care nu-l ghicești decât dacă ești tu suficient de calm să îl simți. Ceea ce e imposibil aproape în zarva și nebunia de acolo. Dar se poate... dacă până și eu am reușit înseamnă ca e de-a dreptul realizabil.

Săptămâna a început frumos prin faptul că mi s-a indicat un drum frumos spre școală: din Victoriei (unde stăteam) pâna la Universitate, pe unde se află și Facultatea de Farmacie. Ce am găsit pe acolo? Multe clădiri vechi și, alături de ele, câte ceva despre locatari sau proprietari: un balcon înflorat și vesel, ce îmi amintea de subrubiile Madridului, pictură neomodernistă pe pereții unei cafenele, vechi firme care erau pe cât de sugestive, cu atât mai mult pline de încărcătura timpului (redacția Urzica înconjurată de mușcate, un ruginit Moulin Rouge românesc, afișe hipnotizante de te miri când). Probabil unii din voi veți spune: ce a văzut și asta prin aceste locuri? Se prea poate să le considerați mărunțișuri însă m-au făcut să zâmbesc, într-un oraș în care nu credeam că îmi va arăta vreodată farmecul lui.

Apoi, printre fire de cursuri și laboratoare, am mers cu Emi să împartă mâncare la bătrânei. Sau mai pe scurt: proiectul Masa pe roți al Serviciului de Ajutor Maltez în România. Adică 12 bătrânei singuri primesc zilnic (luni-vineri) câte o masă caldă. Ce e mai interesant sunt poveștile lor de viață. Căci nu sunt oameni care au așteptat bătrânețea cu mâinile la spate și cu gura căscată, doar-doar o mai cădea vreo pară. Nu. Sunt oameni care au muncit din greu. Doar că pe ici, pe colo, soarta nu le-a fost la fel de surâzătoare precum erau ei povestind-o.

Domnul Damaschin este specialist în IT. nu ai spune când ajungi într-o cameră în care există un televizor cu ecram mare, un pat, un birou și ceva dulăpior unde sunt lucrurile organizate sistematic: cearșafuri curate, salatini, hârtie igienică, tutun, aparatură. Dl Damaschin nu mai are piciorul drept în urma unei amputări...asta pe lângă diabet, psoriazis și peste 70 de ani. Totuși, stând cu el de vprbă, găsești un bărbat manierat, cu o gândire lucidă, care încă mai repară aparatură, programează și se ține la curent cu noutățile tehnologice, care știm cu toții că nu sunt puține. Pe deasupra, poți observa că este un om ordonat. Deși nu a mai ieșit de 5 ani din casă, căci nu poate să se deplaseze singur, e un om plin de viață, ce încearcă să își condimenteze viața zi de zi. Asta ca sa nu mai ziceți că vai, dragă Doamne, mă trezesc dimineața cu fața la cearșaf și am o zi proastă. El se trezește în fiecare dimineață și își face ziua bună. Că, după cum bine zicea un prieten, boala e o chestie trecătoare prin viață... tu ești cel care îți conturează atitudinea cum crede de cuviință.

Doamna Constantinescu este următoarea beneficiară care mi-a atras atenția. Bolnavă de toate afecțiunile pe care le-ar cunoaște articulațiile la orice nivel, întotdeauna are pentru tine un măr. "E de-al notru, românesc, maică". A fost asistentă la secția de TBC-iști. A luat și ea TBC. Nu a avut școală, dar școala vieții a făcut-o mai bună decât orice asistent cu școală. Învăța repede ce avea de învățat. Însă e clar că avea în gene calitatea de a fi om cu toți oamenii. Ceea ce nu se învață nicăieri. Odată ajunsă la o secție, nimeni nu vroia să o lase să plece. Pacienții o iubeau, colegii o respectau. A venit pe lume copilul și comunismul peste. Asta de parcă nu i-ar fi fost îndeajuns bombardamentele din '44. Dar a rezistat. A lucrat, neșcolită dar cu calitatea supremă de a fi om, toată viața. Acum nepoții o iubesc așa de mult, că nici nu mai trec pe la ea... și dacă a fost să cunoască un om bun cu care să își unească soarta, Dumnezeu l-a luat la el. Din categoria Dumnezeu îi ia lângă el pe cei buni. Dar ea a rămas pe poziții...întotdeauna om pentru oameni

și mai puțin oameni.

Și am ajuns la doamna Ursulescu. Se semnează Urs. Ceea ce e amuzant, căci e o fărâmă de omuleț. S-a născut cu o malformație la degetele mâinii și îi cam lipsesc falangele... pe deasupra, piciorul stâng de la genunchi în jos nu mai există. e proteză... parcă de la un accident, nu că ar conta enorm. Doamna Urs are 4 clase. Dar a învățat singură 3 limbi: engleza, franceza și germana. Și a ajuns să predea germana la clasele primare. Apartamentul ei e modest. Și tot timpul e ușa deschisă, doar-doar îi va trece lumea pragul. Are o colecție impresionantă de reviste Science et Vie. Din '60-'70. De la un unchi de al ei. Le-a citit, evident, în franceză. Și ce e și mai culmea, încă citește. Tot ce apucă. Poezie, beletristică, teatru. Cât o mai țin ochii... Pentru mine a fost un exemplu de perseverență și ambiție... degeaba mă tot plâng că, vai, cum o să mă descurc în Erasmus?... totul depinde în fond de mine.

Ultimul de pe parcurs, dar nu cel din urmă, e dl Vornicu. Cercetaș din '33. profesor universitar și preuniversitare de matematici. artist. om de cultură. poliglot. Și lista poate continua. Are o tolbă de povești trăite, de ar umple discuri întregi și tot nu ai termina de înregistrat. Cum l-a cunoscut pe Baden-Powell, pe regele Mihai, cum a fost copilăria lui, ce a învățat la cercetași, ce oameni a ajutat, ce actori a avut prieteni. Dumnezeule, ai sta acolo mult și bine, și nu te-ai plicitisi. Lui îi încălzim mâncarea. Și stăm să o mănânce. Altfel, o da altora. Care îi calcă pragul și nu o duc cu mult mai bine decât el. Sau vecini pe care îi știe în nevoie. Dar e normal pentru el: asta a făcut toată viața. A făcut puțin bine în fiecare zi, ceea ce acum nouă ni se pare mai greu.

Ei au fost lecțiile mele... 4 povești, 4 destine, 4 învățăminte. Nimic nu e greu, dacă vrei, nimic nu e imposibil, dacă acționezi în direcția în care trebuie. Renunțarea nu există decât pentru cei care sunt prea slabi sau prea demotivați iar pentru toți oamenii tu trebuie să fii om. Întotdeauna.

Ar mai fi ceva lecții învățate... dar vor fi subiectul unui alt post.

Pe curând, într-o altă zi sau noapte cu inspirație. Până atunci, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă ea. Dacă vi se pare că nu vi se oferă mare lucru, deschideți ochii...

A voastră,

Laura

Culorile vioarei

Astăzi (acum îmi dau seama că ar cam fi vorba de ieri), am fost în sfârșit la Filarmonică. Ziceam de prea multă vreme că vreau să merg dar ba n-am avut timp, ba nu au mai fost bilete, ba x, ba y. E ușor să amâni o treabă, nu înseamnă că e și sănătos.

Pur și simplu am zis că trebuie ca în iureșul biochimiei, cu toate enzimele și metabolismele, să mai strecor ceva, altfel îmi voi pierde mințile. Și atunci am văzut afișul ce anunța spectacolul de la Filarmonică. Nu sunt foarte familiară cu numele diferitelor arii muzicale, însă numai ideea timpului petrecut într-o sală ascultând muzică mi-a declanșat euforie. Asta vroiam să fac miercuri seara, fără doar și poate!

Așa că, odată cu apropierea orei 19, mi-am strâns frumușel documentația, am pus-o la pachet, și am traversat strada de la BCU la Casa de Cultură a Studenților (sediul Filarmonicii). Acolo m-am întâlnit cu Ileana și cu băieții (Miță, Cătă și Ontz) și ne-am așezat pe ceva scaune din față. Dorința Ilenei. Ușor de îndeplinit de altfel.

Apoi a început ceea ce a fost delectarea timpanelor și inimii mele pentru vreo două ore. O orchestră consistentă, cu viori, violoncele, contrabas, harpe, pian, xilofon, țambal, trianglu, trompete, flaut, oboi, trombon și câte instrumente nu mai cunoșteam pe acolo. Ritmurile muzicii îmi aduceau aminte de muzica din desene animate (aka Tom și Jerry) cu dinamismul specific, suspansul, dulceața copilăriei. Când a intrat pianul în scenă atmosfera s-a schimbat puțin. Altfel se simțeau notele lui. Mai puternice, mai pline de energie, te atrăgeau constant. Când pianistul a cântat și "Somewhere over the rainbow", deja zâmbetul nu mai avea ce urechi să ajungă iar înăuntru aveam propria mea orchestră ce rezona minunat cu cea din fața mea.

Copleșită de muzică, absorbită de ritm, am început să observ oamenii și instrumentele. Nu știu dacă ați încercat odată să vizualizați o sală de spectatori în timpul unui concert. Câte stări diferite, câte expresii, câtă culoare! Vedeai oameni plictisiți, nostalgici, cuprinși de valul muzicii, bucuroși ca niște copii, priviri luminate, ochi adânci, staturi drepte, mulate pe scaun sau încremenite într-o poziție. Aceștia ar fi spectatorii. Muzicanții și ei cu stări diferite și mai expuși privirilor decât spectatorii: o violonistă se uita la iubitul ei din public de parcă numai lui îi cânta, prim-violonistul simțea fiecare coardă vibrând, băieții de la percuție își mișcau tot corpul pe ritm în mod constant, dirijorul era în lumea lui, stând o bună bucată de vreme cu ochii închiși, galopând probabil pe câmpurile aurii ale propriei imaginații.

Când ochii mi s-au mișcat de pe oameni, s-au focalizat pe instrumente. Oare știți câte nuanțe de maro sunt într-o suită de viori sau violoncele? Multe! Diverse, cu lumina ei fiecare, cu strălucire, cu vechime, cu experiență, cu dragoste, cu de toate! M-am uitat fascinată la mișcările fiecărui arcuș (având în vedere că în prim-plan erau viorile și violoncelele privirea mi s-a axat mai mult pe ele), la reflecția diferită la luminilor scenei pe suprafața viorii, a corzilor rupte de atât patos al arcușurilor. La sincronismul mișcărilor și totuși la unicitatea fiecăreia. La povestea unui om cu o vioară, a poveștilor viorii, pe care poate odată le vom auzi.

Atunci mi-am amintit de filmul August Rush. Music is everywhere... all you have to do is listen. Așa încât, și după terminarea spectacolului ascult cu urechile aciuate în jur. Să văd ce mai spune noaptea.