luni, 7 noiembrie 2011

Revenirea

De vreme bună nu am mai scris pe blog. Îmi era enorm de dor. Numai că timpul trece și nu are răbdare cu cei alde mine, care vor marea, sarea, pământul și cerul totodată.

Am decis, după ceva cumpănire, să vă spun câte ceva despre săptămâna trecută. Cu experiențele ei, cu lecțiile de viață și cu tot ce a fost mai bun din ea. Poate vă va fi de folos, cumva, cândva.

Săptămâna trecută m-a găsit în București. Pe tot parcursul ei. Am decis să aleg iar ca centru-gazdă pentru Interfarma, Bucureștiul. Din multiple considerente care nu-și au locul aici. Cert este că am avut vreme să descopăr capitala cu străduțele ei boeme, cu un anumit calm pe care nu-l ghicești decât dacă ești tu suficient de calm să îl simți. Ceea ce e imposibil aproape în zarva și nebunia de acolo. Dar se poate... dacă până și eu am reușit înseamnă ca e de-a dreptul realizabil.


Săptămâna a început frumos prin faptul că mi s-a indicat un drum frumos spre școală: din Victoriei (unde stăteam) pâna la Universitate, pe unde se află și Facultatea de Farmacie. Ce am găsit pe acolo? Multe clădiri vechi și, alături de ele, câte ceva despre locatari sau proprietari: un balcon înflorat și vesel, ce îmi amintea de subrubiile Madridului, pictură neomodernistă pe pereții unei cafenele, vechi firme care erau pe cât de sugestive, cu atât mai mult pline de încărcătura timpului (redacția Urzica înconjurată de mușcate, un ruginit Moulin Rouge românesc, afișe hipnotizante de te miri când). Probabil unii din voi veți spune: ce a văzut și asta prin aceste locuri? Se prea poate să le considerați mărunțișuri însă m-au făcut să zâmbesc, într-un oraș în care nu credeam că îmi va arăta vreodată farmecul lui.


Apoi, printre fire de cursuri și laboratoare, am mers cu Emi să împartă mâncare la bătrânei. Sau mai pe scurt: proiectul Masa pe roți al Serviciului de Ajutor Maltez în România. Adică 12 bătrânei singuri primesc zilnic (luni-vineri) câte o masă caldă. Ce e mai interesant sunt poveștile lor de viață. Căci nu sunt oameni care au așteptat bătrânețea cu mâinile la spate și cu gura căscată, doar-doar o mai cădea vreo pară. Nu. Sunt oameni care au muncit din greu. Doar că pe ici, pe colo, soarta nu le-a fost la fel de surâzătoare precum erau ei povestind-o.

Domnul Damaschin este specialist în IT. nu ai spune când ajungi într-o cameră în care există un televizor cu ecram mare, un pat, un birou și ceva dulăpior unde sunt lucrurile organizate sistematic: cearșafuri curate, salatini, hârtie igienică, tutun, aparatură. Dl Damaschin nu mai are piciorul drept în urma unei amputări...asta pe lângă diabet, psoriazis și peste 70 de ani. Totuși, stând cu el de vprbă, găsești un bărbat manierat, cu o gândire lucidă, care încă mai repară aparatură, programează și se ține la curent cu noutățile tehnologice, care știm cu toții că nu sunt puține. Pe deasupra, poți observa că este un om ordonat. Deși nu a mai ieșit de 5 ani din casă, căci nu poate să se deplaseze singur, e un om plin de viață, ce încearcă să își condimenteze viața zi de zi. Asta ca sa nu mai ziceți că vai, dragă Doamne, mă trezesc dimineața cu fața la cearșaf și am o zi proastă. El se trezește în fiecare dimineață și își face ziua bună. Că, după cum bine zicea un prieten, boala e o chestie trecătoare prin viață... tu ești cel care îți conturează atitudinea cum crede de cuviință.

Doamna Constantinescu este următoarea beneficiară care mi-a atras atenția. Bolnavă de toate afecțiunile pe care le-ar cunoaște articulațiile la orice nivel, întotdeauna are pentru tine un măr. "E de-al notru, românesc, maică". A fost asistentă la secția de TBC-iști. A luat și ea TBC. Nu a avut școală, dar școala vieții a făcut-o mai bună decât orice asistent cu școală. Învăța repede ce avea de învățat. Însă e clar că avea în gene calitatea de a fi om cu toți oamenii. Ceea ce nu se învață nicăieri. Odată ajunsă la o secție, nimeni nu vroia să o lase să plece. Pacienții o iubeau, colegii o respectau. A venit pe lume copilul și comunismul peste. Asta de parcă nu i-ar fi fost îndeajuns bombardamentele din '44. Dar a rezistat. A lucrat, neșcolită dar cu calitatea supremă de a fi om, toată viața. Acum nepoții o iubesc așa de mult, că nici nu mai trec pe la ea... și dacă a fost să cunoască un om bun cu care să își unească soarta, Dumnezeu l-a luat la el. Din categoria Dumnezeu îi ia lângă el pe cei buni. Dar ea a rămas pe poziții...întotdeauna om pentru oameni
și mai puțin oameni.


Și am ajuns la doamna Ursulescu. Se semnează Urs. Ceea ce e amuzant, căci e o fărâmă de omuleț. S-a născut cu o malformație la degetele mâinii și îi cam lipsesc falangele... pe deasupra, piciorul stâng de la genunchi în jos nu mai există. e proteză... parcă de la un accident, nu că ar conta enorm. Doamna Urs are 4 clase. Dar a învățat singură 3 limbi: engleza, franceza și germana. Și a ajuns să predea germana la clasele primare. Apartamentul ei e modest. Și tot timpul e ușa deschisă, doar-doar îi va trece lumea pragul. Are o colecție impresionantă de reviste Science et Vie. Din '60-'70. De la un unchi de al ei. Le-a citit, evident, în franceză. Și ce e și mai culmea, încă citește. Tot ce apucă. Poezie, beletristică, teatru. Cât o mai țin ochii... Pentru mine a fost un exemplu de perseverență și ambiție... degeaba mă tot plâng că, vai, cum o să mă descurc în Erasmus?... totul depinde în fond de mine.

Ultimul de pe parcurs, dar nu cel din urmă, e dl Vornicu. Cercetaș din '33. profesor universitar și preuniversitare de matematici. artist. om de cultură. poliglot. Și lista poate continua. Are o tolbă de povești trăite, de ar umple discuri întregi și tot nu ai termina de înregistrat. Cum l-a cunoscut pe Baden-Powell, pe regele Mihai, cum a fost copilăria lui, ce a învățat la cercetași, ce oameni a ajutat, ce actori a avut prieteni. Dumnezeule, ai sta acolo mult și bine, și nu te-ai plicitisi. Lui îi încălzim mâncarea. Și stăm să o mănânce. Altfel, o da altora. Care îi calcă pragul și nu o duc cu mult mai bine decât el. Sau vecini pe care îi știe în nevoie. Dar e normal pentru el: asta a făcut toată viața. A făcut puțin bine în fiecare zi, ceea ce acum nouă ni se pare mai greu.

Ei au fost lecțiile mele... 4 povești, 4 destine, 4 învățăminte. Nimic nu e greu, dacă vrei, nimic nu e imposibil, dacă acționezi în direcția în care trebuie. Renunțarea nu există decât pentru cei care sunt prea slabi sau prea demotivați iar pentru toți oamenii tu trebuie să fii om. Întotdeauna.



Ar mai fi ceva lecții învățate... dar vor fi subiectul unui alt post.

Pe curând, într-o altă zi sau noapte cu inspirație. Până atunci, bucurați-vă de viață și de tot ce vă oferă ea. Dacă vi se pare că nu vi se oferă mare lucru, deschideți ochii...

A voastră,

Laura

1 comentarii:

A.L.E. spunea...

Buna seara, Laura,

Intamplarea (sau nu!) face ca in curand sa pun si eu un pic din mine in a-i ajuta pe acesti oameni speciali de care ai povestit: pentru cei 15 batranei ajutati de Fundatie.
Vrem sa le facem diplome frumoase. Si asta in luna mai, in cadrul unui proiect-lectie (gratuit)organizat de mine la sediul Fundatiei. Si ma tot gandeam ce sa scriu, cum sa scriu. Mai ales ca nu am avut sansa de a-i cunoaste de aproape pe cei catre care vor pleca gandurile noastre curate. Eu stau la mai bine de 1500 km de Bucuresti...
Si unul dintre voluntarii Fundatiei mi-a dat link-ul postarii tale. Citindu-l am spus: Este ceea ce cautam!
Si acum vine propunerea: am vrea sa postam un anunt al proiectului pe Facebook, sa poate veni oricine doreste pentru a lucra impreuna (cu toate materialele necesare puse la dispozitie), cu tehnica decoupage-ului, cele 15 diplome. Am putea posta povestile batraneilor asa cum le-ai scris tu?
Multumesc mult!
Alexandra Cretu

Trimiteți un comentariu