Reflexii matinale

Acest sfârșit de săptămână m-a găsit la Nocrich, la centrul nostru cercetășesc care îmi amintește de vara lui 2010 când am stat aproape o lună acolo pentru campul național de temerari și stagiul național de pedagogie.

De data asta, a fost întâlnire de programe, pentru stabilirea strategiei pe anii următori. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Deși e important că ne-am stabilit nevoile și am mai lucrat pe echipe, că sistemele de progres sunt mai bine puse la punct și că știm care ne sunt direcțiile, alta a fost experiența pe care vreau să v-o împărtășesc.

După cum bine zice zicala „după faptă și răsplată”, duminică dimineață am decis să-l însoțesc pe Adi până în Sibiu pentru a o duce pe Mioara să prindă microbuzul spre Bacău. Dormisem cu toții puțin și nu e întocmai ok să mergi singur la volan după 3h de somn. Așa că pe la 7, ne-am urcat frumușel în mașină și am pornit la drum.

Încă de ieri mă fascinaseră Făgărașii, când am făcut o mică plimbare la prânz și se vedeau semeți în depărtarea de vreo 40-50 de km ce ne despărțea. Strălucitori, albi, îndrăzneți. Ca niște cavaleri în armură ce-și expuneau blazonul. Dimineață însă erau acoperiți de o plapumă de nori. Și, pe cât înaintam în drumul nostru spre Sibiu, soarele era mai puternic și îl trezea. De sub plapumă se zăreau raze portocalii strălucitoare. Am rămas surprinși și ne-am continuat drumul. Eram fericiți că văzuserăm asta. Un fel de mesaj de bună-dimineața de la natură. Însă habar n-aveam ce ne aștepta la întoarcere.

După vreo 30-40 de minute de învârteală prin vechea cetate săsească Hermanstadt, ne-am luat la revedere de la Mioara și am pornit înapoi. Însă abia acum ce își arăta muntele fața: nu de tot, ca orice om care dimineața mai trage puțin pătura pe ochi înainte de a se trezi de tot, dar suficient încât să ne lase uimiți. Imaginați-vă (înainte de a vă uita la poză) că vezi cum se înalță un munte, e tăiat de o bandă luminoasă și mai apoi se scufundă în nori. Însă banda aia de rază oferea un spectacol optic minunat! O parte din raze se proiectau pur și simplu pe Pământ, realizând un fel de perdea de lumină, în timp ce altă parte se refracta într-un unghi ciudat și lumina ceva ce nu vedeam. Pentru moment aveai impresia că Dumnezeu zâmbește. Ca un mic secret al oamenilor care duminica deschid ochii odată cu El și privesc în jur. Ca un fel de „îți place ce am făcut, nu?”. Și sincer, da, îmi place. E extraordinar.

Nu m-aș fi așteptat ca o duminică să fie atât de plină de zâmbete. Un boost perfect de energie pentru săptămâna ce va urma.

Oare pe voi ce vă face să zâmbiți?